În cartea “Hold on to your kids” scrisă dr. Gordon Neufeld și Gabor Mate am găsit un exemplu
preluat din ședințele de terapie ale acestora. Situația pe care ei o expun cred
că este întâlnită frecvent în familiile unde exista adolescenți ( bine că mai
am timp să mă pregătesc până ajunge fiică-mea acolo).
Jeremy în vârstă de 12 ani stă cocoșat peste tastatură, iar ochii lui sunt
în monitorul calculatorului. Deși este 8 seara, temele penntru școală sunt
departe de a fi terminate, deși tatăl său îi amintește constant de asta.
,,Termină-ți temele!’’,
însă Jeremy nu-i acordă importanță, ca și cum nu l-ar
auzi. Jeremy este ocupat să socializeze cu grupul lui de prieteni pe MSN
Mesenger:
bârfesc despre cine place pe cine, stabilesc cine le este
prieten și cine dușman, dezbat cine ce a spus azi la școală, cine este popular
și cine nu. ,,Nu mă mai bate la cap”, se răstește el la tatăl său care vine încă o dată să-i aducă aminte de
teme. ,,Dacă ți-ai face treaba”, răspunde tatăl, pe un ton încărcat de frustrare, ,,nu te-aș bate la cap”. Disputa
escaladează, vocile devin tot mai stridente și în câteva momente
Jeremy strigă ,,nu înțelegi nimic!” în timp ce trântește ușa.
Tatăl este nervos, supărat
pe Jeremy dar, mai cu seamă pe el însuși. ,,Am greșit din nou”, se gândește el. ,,Nu știu să comunic cu propriul meu fiu.”
Atât el, cât și soția sa sunt îmgrjorați cu privire la Jeremy: nu mai este copilul ascultător de altădată, acum este imposibil de
controlat sau de îndrumat. Atenția pare să-i fie îndreptată exclusiv asupra
prietenilor. Același scenariu se desfășoară de câteva ori pe săptămână; nici copilul și nici părinții nu par capabili să acționeze sau să gândească astfel încât
să poată ieși din impas. Părinții se simt neajutorați și lipsiți de putere. Nu
s-au bazat niciodată prea mult pe pedepse, dar acum par din ce în ce mai
îmclinați să dea jos milităria din pod. Când fac acest lucru fiul lor devine și
mai cătrănit, și mai sfidător.
Meseria de părinte ar
trebui să fie așa o chestie complicată? Așa a fost dintotdeauna?
Generațiile anterioare
s-au tot plâns de-a lungul timpului că tinerii de azi sunt mai puțin
respectuoși și disciplinați, iar majoritatea părinților cumva intuiesc că ceva
nu este în regulă. Copiii de astăzi nu mai sunt așa cum noi sau părinții noștri
ne amintim că am fost. Sunt din ce în ce mai reticenți în a urma modelul
adulților și se tem tot mai puțin să nu-și creeze probleme. Par de asemenea mai
puțin inocenți și naivi, ca și cum le-ar lipsi abilitatea de a privi lumea cu
ochii larg deschiși. Mulți copii par nefiresc de sofisticați, istoviți, oarecum
pseudo-adulți înainte de vreme. Se plictisesc ușor atunci când nu sunt împreună
sau nu au acces la tehnologie.
Ce s-a schimbat? Autorii
cărții spun că problema este contextul. Nu contează cât de bine intenționați,
cât de iscusiți sau plini de compasiune suntem, a fi părinte nu este ceva în
care ne putem angaja cu orice copil. Parentingul are nevoie de un context
pentru a fi eficient. Un copil trebuie să fie receptiv dacă vrem să avem succes
în a-l îngriji, alina și îndruma. Copiii nu ne conferă în mod automat
autoritatea de a le fi părinți doar pentru simplul fapt că noi suntem adulți,
pentru că-i iubim sau credem că știm ce este mai bine pentru ei ori pentru că
ne interesează binele lor.
Există un tip de relație
specială indispensabilă, fără de care parentingul nu poate avea o fundație
solidă. Psihologii și alți cercetători care studiază dezvoltarea umană o numesc
relație de atașament. Pentru ca un copil să-i permită unui adult să-i fie
părinte, el trebuie să se atașeze în mod activ de acel adult, să își dorească
apropierea și contactul cu el. La începutul vieții acest impuls de a se atașa
este fizic; copilul se agață efectiv de părinte și are nevoie să fie ținut în brațe.
Dacă mai departe totul de desfășoară conform planului, atașamentul va evolua
într-o apropiere emoțională și în final într-un sentiment de intimitate
psihică.
Cercetătorii în domeniu
susțin că secretul parentingului constă nu în ceea ce va face părintele, ci mai
degrabă în ce este părintele în ochii copilului. Când copiii caută apropierea
și contactul cu noi, devenim ghizi, modele, profoesori, antrenori și astfel
putem oferi confort și alinare. Pentru copilul atașat de noi devenim punctul de
sprijin de la care poate pleca să exploreze lumea și unde poate găsi confort la
nevoie.
Relația de atașament a
unui copil față de părinte trebuie să dureze cel puțin atâta timp cât copilul
are nevoie să fie îndrumat. Lucrul acesta devine tot mai dificil în lumea de
astăzi. Părinții nu s-au schimbat, nu am devenit mai puțin competenți sau
devotați. Natura fundamentală a copiilor nu s-a schimbat nici ea, nu au devenit
mai puțin dependenți sau mai rezistenți. Ceea ce s-a schimbat este cultura în
care ne creștem copiii. Atașamentul copiilor față de părinți nu mai primește
sprijinul de care are nevoie din partea culturii și societății. Chiar și
relațiile părinte-copil care sunt puternice la început, pot fi subminate pe
măsură ce copilul pășește într-o lume care nu mai apreciază și nu mai
consolidează relația de atașament. Copiii, pe măsură ce cresc, își formează tot
mai multe relații de atașament, de regulă cu prietenii, care le concurează pe
cele cu părinții, rezultatul fiind un context din ce în ce mai nepotrivit
pentru a fi părinte.
Așadar, parentingul este
ineficient nu din cauza lipsei de iubire sau a cunoștințelor, ci din cauza
erodării contextului de atașament. Dar, autorii cărții ne vin în ajutor și ne
spun câteva modalităti prin care atașamentul sprijină parentingul eficient. Iată cum am
putea proceda:
-
Să stabilim o ierarhie între adulți și copii
-
Să trezim instinctele
parentale;
astfel vedem copilul mai ușor de iubit și astfel crește și
toleranța părinților
-
Să controlăm atenția
copiilor;
atenția este urmată de atașament
-
Să ținem copiii
aproape de noi; ei au nevoie să aibă un control vizual, auditiv sau olfactiv cu părintele; astfel nevoia de proximitate față de părinte evoluează într-o nevoie de
contact și conectare emoționale
-
Să devenim modele
pentru copiii noștri;
atașamentul transformă părintele într-un model; copilul îi acceptă drept modele doar pe cei de care este puternic atașat
Adaptarea la noul context va fi răsplata efortului pe care noi părinții îl
depunem pentru a pregăti copiii de azi să devină adulții de mâine.
