Reciprocitatea înseamnă respect

 

        Cred că oamenii au un sentiment de uimire, de venerație și de responsabilitate atunci când se confruntă pentru prima dată cu noua viață pe care au creat-o. Înfloresc în noi dorința și impulsul de a proteja și de a iubi copilul, dorința de a-i oferi o viață bună. Chiar și aceia dintre noi care nu au avut o copilărie fericită sau care nu sunt fericiți ca adulți simt acest impuls.

            Dar acest impuls, această dorință de a oferi sunt reciproce. Și copiii le simt față de noi. Acesta este un concept pe care e nevoie să îl învățăm. Copiii ne permit să ne simțim valoroși prin simpla lor existență, ceea ce îi face, la rândul lor, să perceapă că sunt valoroși.

            Acest lucru e posibil doar când învățăm să nu ne mai plasăm pe noi înșine mereu în centrul atenției și să recunoaștem competența personală a copiilor ca fiind un dar din partea lor - un dar pe care ei nici nu-și dau seama că îl au de oferit, până când nu îl acceptăm noi. Dacă noi reușim să ne dăm seama de asta, ei vor crește convinși că nu au o altă valoare în afară de cea care poate fi măsurată prin note la școală și prin succesul social. Acest lucru nu doar că este dureros și stigmatizant pentru ei, ci îi și împiedică să devină membri mai productivi ai societății.

          În mod bizar, am fost mereu conștienți de înzestrarea copiilor cu această competență, deși am recunoscut-o doar în jumătate de timp. Când copiii se poartă frumos și se dezvoltă fără probleme, interpretăm aceste trăsături ca fiind semne ale valorii și competenței noastre și reacționăm spunându-le copiilor cât de ,,buni’’ sunt. Pe de altă parte, când copiii sunt incontrolabili, obraznici, frustrați și distructivi, reacționăm crezând că acest lucru se întâmplă din cauza a ceva ce n-am reușit noi să facem, astfel recunoscându-ne parțial propria incompetență. Dar tot timpul am crezut că soluția constă în mai multă educație, mai multă iubire, mai multe restricții, mai multe pedepse, mai mult control.

            Există două explicații pentru asta. Prima este una culturală: avem tendința de a imita ce face toată lumea. Al doilea motiv este că, atunci când simțim că nu suntem valoroși în relația cu alți oameni pe cât ne-ar plăcea să fim, reacționăm agresiv, devenind iritabili, frustrați și furioși. Iar în cazurile în care miza este cea mai mare - în relația cu propriii noștri copii sau parteneri - reacțiile noastre sunt cele mai puternice. Le punem la îndoială valoarea pentru noi și felul acesta le aducem lor reproșuri pentru că noi nu ne simțim destul de valoroși. Asta se întâmplă când copiii sunt mici și se împiedică de ceva pe trotuar. Îi tragem de mână și reacționăm cu un îndemn nervos: ,,Uită-te pe unde mergi!”. Când copilul nostru de cinci ani vine plângând pentru a treia oară într-o zi, cu genunchiul julit, îi spunem: ,,Trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi?”. Când profesorii ne spun despre copil că nu a îndeplinit cerințele sau așteptările, ne înfuriem pe profesori, pe copil sau și pe unii, și pe celălalt. Când căsătoria noastră e în impas sau chiar se destramă, îi găsim partenerului o vină; când viața ne copleșește, dăm vina pe societate sau pe părinții noștri. Singura împrejurare în care nu facem aceste lucruri este atunci când am învățat să ne întoarcem furia spre interior, către noi înșine, și să ne înecăm în sentimente de vinovăție, depresie și autoreproș.

            În legătură cu copiii, am învățat că trebuie să-i ascultăm, să le recunoaștem competența și să învățăm de la ei, devenind astfel pentru ei atât de valoroși pe cât ne dorim. Când comportamentul copiilor noștri ne face să ne simțim mai valoroși, atunci înseamnă, aproape tot timpul, că suntem astfel - adică, înainte de conflictul respectiv, eram incapabili să ne convertim sentimentul de iubire într-un comportament iubitor și bunele intenții în interacțiune fructuoasă.

            Nu este o situație pe care să o putem schimba imediat luând măsuri. Putem doar să ne deschidem spre copiii noștri si să încercăm să le decodăm feedbackul spontan sau întârziat. Copiii nu caută să învețe nimic, nici nu folosesc vreo teorie educațională. Pur și simplu trăiesc împreună cu noi și ne fac cunoscut modul în care percep lucrurile.

           

 

 

Bibliografie:

Jesper Juul - Copilul tău competent

Îndemnurile Părintelui Chiril de la Mănăstirea Vatoped ( muntele Athos)

 În căutarea mea de cărți și articole, am dat peste aceste însemnări ale părintelui Chiril, care mi s-au părut că vin ca o încurajare pentru provocările existente astăzi.

,, Să nu vă pară rău și să nu vă fie frică pentru copiii voștri din cauză că lumea în care ei cresc nu mai este ceea ce era.

Viața lor nu este o coincidență sau la întâmplare.

Împuterniciți-i să știe că ei pot schimba lumea.

Nu-i învățați să fie înspăimântați și descurajați de starea lumii, ci plini de nădejde că pot face ceva în acest sens.

Fiecare persoană din istorie a fost plasată în timpul în care se află pentru a împlini planul său divin.

Divinitatea știe că și copilul tău poate face față oricărei provocări cu care se confruntă în viața lui. Copilul tău a venit special în acest moment!

Nu vă speriați pentru copiii voștri, dar fiți onorați că Dumnezeu v-a ales pe VOI pentru a crește și educa generația care se confruntă cu cele mai mari provocări din timpurile noastre.

Ridicați-vă până la provocare.

Nu lăsați frica voastră să fure măreția pe care Dumnezeu a pus-o în copiii voștri. Știu că este greu să ni-i imaginăm ca pe altcineva în afară de bebelușii noștri dulci și vrem doar să-i protejăm de orice ar putea fi greu pentru ei, DAR EI S-AU NĂSCUT TOCMAI PENTRU UN TIMP CA ACESTA

Învață să fii un părinte pozitiv

     

        Te-ai trezit vreodată că repeți aceleași amenințări precum celebrele fraze pe care ți le repeta mama sau tatăl tău în copilărie?

            ,,lasă că vom avea noi o discuție acasă...’’

            ,,mai poftești tu cadou de ziua ta?’’

            ,,la cum ești tu de stângace, nici nu mă mir că ai spart vaza!’’

            ,,păi se putea să nu greșești tu la ce era mai ușor?!”

            De cele mai multe ori, le spunem ce să NU facă! Adică, le vorbim prin negații și poate pe un ton amenințător:

-                                                                 Nu alerga prea tare

-                                                                 Nu mai vorbi neîntrebat

-                                                                 Nu mai pierde timpul de pomană; treci la teme

-                                                                 Nu mai sta pe telefon

Și lista continuă la nesfârșit…

Recrearea aceleiași negativități cu care noi am fost crescuți nu este menirea noastră; putem alege o modalitate mai bună de a ne crește copiii. Avem atâtea surse de informare, cursuri de dezvoltare personală, de parenting, workshopuri motivaționale; este era în care putem să evoluăm prin cunoaștere și informare.

Așadar, dragă părinte, perfecționează-te în a fi pozitiv, în a adopta o altă strategie de a-ți crește copilul și de a fi prieten cu acesta. Întotdeauna pozitivitatea va  atrage și mai multă pozitivitate și cooperare din partea copilului, pe când negativitatea va atrage furie, ranchiună, răzvrătire, teamă, frustrare și ascundere.

Modelul pe care îl folosește părintele pozitiv în relația cu copilul său este acela de parteneriat sau disciplină pozitivă. La acest nivel, dorințele, nevoile părinților și ale copiilor sunt cunoscute și, pe cât posibil, îndeplinite.

A fi un părinte pozitiv înseamnă:

Ø Să fii optimist și să-i arăți copilului partea bună a lucrurilor fără a exagera

Ø Să înțelegi cauza comportamentului răutacios al copilului și să încerci să elimini cauza ieșirilor de furie sau a crizelor de plâns

Ø Să eviți folosirea în mod repetat a cuvântului NU. Concentrează-te pe accentuarea termenilor cu conotație pozitivă.

Ø Să te relaxezi, făcând ceva pentru tine ca părinte, astfel încât să nu acumulezi prea multe tensiuni, care într-un moment de oboseală maximă pot ieși la suprafață printr-o revărsare nervoasă asupra copilului.

Ø Să ai simțul umorului. Tratează lucrurile cu acceptare și făcând haz de necaz. Simțul umorului este o armă pe care puțini părinți o folosesc. Te va ajuta să-ți ridici moralul și să ai o atitudine pozitivă, pe care copilul tău o va îmbrățișa cu mare entuziasm.

Experiența educației din ultimele decenii a arătat că o disciplinare după principii stricte și dure nu duce la rezultate scontate, în timp ce disciplinarea pozitivă, care ține cont de personalitatea și individualitatea copilului, scoate la suprafață adevăratul potential al acestuia. Dacă suntem atenți la nevoile copilului, la înclinațiile acestuia și hrănim prin încurajări, iubire și atitudine pozitivă, calmă și blândă latura emoțională a copilului, atunci cu siguranță vom modela și șlefui cel mai frumos diamant pe care l-am primit în dar de la divinitate.

Disciplina pozitivă nu înseamnă permisivitate, ci fermitate în limite blânde: ,, Te iubesc, dar răspunsul meu rămâne neschimbat!”.

Disciplina pozitivă este despre ascultare, despre păstrarea limitelor și oferirea direcției copilului, despre libertatea de exprimare a copilului, pentru a înțelege raționamentul său, despre a vedea greșelile ca pe oportunități de învățare.

 

 

Bibliografie:

Daniel Goleman - Inteligența emoțională

Cristina Ștefan - Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!

https://allaboutparenting.ro/

Conectează-te cu iubirea care vine de la copilul tău

         

            Copiii sunt cel mai bun exemplu de iubire necondiționată. Ei te iubesc așa cum ești, dragă părinte: mereu pe fugă, frustrat, nervos, crizat, apatic, îngrijorat, împrăștiat, copleșit de griji, dornic de a ieși în evidență cu rezultatele copilului tău, stresat de a agonisi, de a obține beneficii, rigid, panicat, obsedat de control și disciplină, cu așteptări înalte care satisfac ego-ul tău puternic. Copiii nu te critică, nu te analizează și nu te compară. Ei nu pun condiții pentru a te iubi.

            Ei te iubesc și atunci când te-ai îngrășat sau ai slăbit. Ei nu îți reproșează când greșești sau când nu respecți o promisiune. Ei nu țin supărare, știu să ierte, să uite și ar face orice ca să te vadă zâmbind.

            Atât de mare e inima lor.

          Acolo e iubirea necondiționată. Ia exemplu de la ei. Și nu mai pune atâtea condiții pentru a-i face demni de iubirea ta. Ia lecții de iubire necondiționată de la ei. Iubirea lor transcende iubirea pe care tu, ca părinte, o ai pentru tine însuți.

           De multe ori eu mă necăjesc că nu ma organizez mai bine cu timpul astfel încât să petrec mai mult timp cu ea, pentru a ne juca și a face activități împreună. De multe ori simt că mă sufoc între serviciu, plata facturilor, mâncare de pregătit, curățenie, nopți mai cu nesomn, însă atunci când ma uit în ochișorii Anastasiei (nu mai zic dacă vine să-și pună mânuțele în jurul gâtului meu sau primesc vreun pupic), oboseala și încordarea parcă se mai domolesc.

      Când simți că problemele te copleșesc, conectează-te cu iubirea copilului tău. Privește cum te ia în brațe cu mânuțele care ajung doar până  la mijlocul tău. Colacul de salvare e în ochii copilului tău.

         Când rămâi blocat în trafic, când telefonul sună, când nu găsești loc de parcare, când ai întârziat la grădiniță când toate lucrurile arată că numai tu ești de vină, copilul tău te salvează. Privirea lui e plină de căldură. Iertare. Și iubire.