Fiecare copil este UNIC! Cât de distructivă poate fi comparația!

 

Tu îi spui copilului tău că el este incomplet, insuficient, comparându-l cu alt copil care este mai bun decât el. Există acea presiune pusă pe copil din două direcții: de acasă și de la școală. Avem convingerea că un copil, dacă are note mari, va ajunge departe în viață. Dacă obține performanțe la școală și este competitiv, va reuși în viață. Dar cei mai mulți dintre oamenii de succes nu au fost neapărat copii cu performanțe ridicate la învățătură.

Părinții au prestabilită în minte o imagine ideală despre copilul lor. Orice ar face acesta în realitate, părinții tind să creadă că el va atinge acel ideal de inteligență, faimă, talent, frumusețe. Comparația în acest context vine din acel prag înalt ridicat în mintea părinților și realitatea în care se manifestă copilul. Și când ne dăm seama că el nu are niciun talent ieșit din comun, că nu este nici cel mai deștept și nici cel mai cunoscut în vreo activitate, atunci simțim o ușoară dezamăgire: Nici eu nu am reușit, dar nici copilul nu va ajunge departe. Ce s-a întâmplat? Ne-am raportat la așteptări înalte, dictate de eul nostru exacerbat.

Comparația este distrugătoare! Le distruge stima de sine și ei își pierd încrederea în forțele proprii. A fi evaluat în baza criteriului altcuiva te împiedică să fii conștient de valoarea ta personală. Este frustrant să te raportezi la o altă persoană pentru a-l face pe copilul tău să înțeleagă ce se așteaptă de la el. Suntem tentați să ne comparăm copiii la fiecare pas:

1.     Între frați: Sora ta învață fără să o împingă nimeni de la spate. Ea este conștiincioasă și își face temele singură fără a cere ajutorul nostru. Ai văzut că are numai note de zece? Ea cum poate și tu nu poți?

2.     Între noi, când eram la aceeași vârstă: Eu, la vârsta ta, eram mulțumită dacă primeam niște portocale de Crăciun!

3.     Între colegii de clasă sau prietenii de joacă: Păi, Ana cum a știut să rezolve problema și tu nu ai știut? Ea este cea mai bună din clasă și nu are condițiile tale de acasă.

4.     Cu copilul celui mai bun prieten de familie: Ce va zice prietena mea când va auzi că tu nu ai participat la nicio olimpiadă, pe când fata ei merge la toate concursurile organizate de școală?

Ei nu mai sunt aceiași copii și noi nu mai suntem aceiași părinți! Nu putem compara ceea ce nu este comparabil. Fiecare copil este unic și diferit, are o combinație de gene diferită față de cea a fratelui/sorei, are un bagaj emotional specific și diferit. Nici fiecare familie nu este la fel cu o alta. Istoria noastră personală, lanțul nostru transgenerational, experiențele emoționale, propriile programe mentale, propria relație cu părinții, felul în care am devenit părintele acelui copil ne vor influența, desigur, relația cu fiecare dintre copiii noștri.

Nicio comparație nu-i bună pentru copii. Poate nu sunteți de acord cu mine și îmi veți spune că a-l compara pe un copil cu altul, care este mai bun decât el, îl va ambiționa, îl va motiva, îl va determina să se mobilizeze pentru a dovedi că și el poate, că poate chiar să-l depășească, va trezi în el forțele nebănuite pentru a fi în competiție cu acela cu care îl comparați frecvent. Comparația induce o ierarhie, o etichetare. Și indiferent dacă sunt recompensatoare sau degradante, comparațiile sunt întotdeauna stigmatizante, limitate.

Atunci când copilul este comparat negativ, va dori poate să-l ajungă pe celălalt, să-l depășească – doar pentru a-i demonstra părintelui că poate, că și el este cel puțin la fel de capabil cu cel care este baza de comparație. Este acesta cu adevărat ,,motorul” pe care vrem să îl adopte? Ne dorim cu adevărat copiii noștri să acționeze (numai) conform celorlalți? Sau ne dorim ca ei să fie autentici, să fie ei înșiși, să fie conștienți de valoarea lor unică?

Chiar și atunci când încercăm să-i comparăm pe copiii noștri ,,în bine”, lăudându-i comparativ pozitiv cu prietenul/vărul/fratele lor, am putea să facem rău. Aproape la fel de mult! De exemplu: Ce bun dansator ești tu! Și ce performanțe ai tu la dansuri! Uită-te la prietenul tău, toată ziua stă și bate mingea pe afară!

Dar poate că băiatul tău nu mai vrea să fie un bun dansator, poate că i-ar plăcea să joace și el fotbal, la fel ca prietenul lui, dar nu se pricepe așa bine, este mai stângaci în mișcări pe teren.

Când copilul este comparat ,,în bine’’, el va crede că valoarea lui există doar atât timp cât va face acel lucru pentru care este lăudat. Acest fapt nu face decât să pună o presiune cumplită asupra lui! Și îl neliniștește, îl face să fie incomod cu propria lui imagine, preocupându-se tot timpul să nu dezamăgească, să-și mențină acel standard al perfecțiunii, deși uneori ar vrea să lase și el garda jos, să fie el înuși. Va ajunge să creadă că valoarea lui personală constă în ceea ce este de lăudat la el, căci altfel ar fi un ,,nimeni”.

Să lăsăm deoparte propriile așteptări pentru copiii noștri, așteptări adesea dictate de societate, pentru a descoperi mai bine tot ceea ce au ei de oferit, chiar și cu lacunele lor sau eventualele întârzieri, pentru a ne concentra mai bine asupra singurului lucru care ar trebui să conteze: progresul lor.

 

Surse:

               https://allaboutparenting.ro/

 Georgeta Pânișoară – Psihologia copilului modern

           Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!

Te văd! Te aud! Te înțeleg!

 

Felul în care profesorii și părinții vorbesc cu copilul influențează stima de sine a copilului. Prețuirea și încrederea în propria-i persoană transpar din modul în care adulții i se adresează. El are percepția imaginii de sine prin modul în care cei din jurul său i se adresează. Bagajul emoțional al copilului este în formare. Iar adulții cu care comunică frecvent vin să modeleze acest bagaj emoțional prin afirmațiile pe care le fac cu privire la comportamentul copilului.

Dacă vrem să oferim lumii tineri care se respectă și se plac pe ei înșiși, ar trebui să-i tratăm și noi cu respect și prețuire. Dacă ne dorim ca ei să devină persoane amabile și cu demnitate, atunci și noi trebuie să-i tratăm la fel.

Parcă așteptările noastre de la copil sunt prea mari și nerealiste. Ne așteptăm ca micul omuleț să aibă inițiativă, autonomie, putere de decizie, responsabilitate și leadership și în plus să fie un model de cumințenie, adică unde îl pui acolo să stea și să nu iasă din cuvântul nostru.

Pe deasupra, să nu strice, să nu deranjeze...Dar oare despre ce vorbim? Un bibelou? Un tablou? Aaa....da, vorbeam despre un copil, o persoană în devenire, cu personalitate, abilități, energie creativă, inteligență emoțională, un amalgam de însușiri încununate de curiozitate și dorința de a descoperi lumea.

Ne preocupăm enorm să creștem un adult care să știe a interacționa frumos, să se înțeleagă cu ceilalți, când, de fapt, direcția ar trebui să fie înspre creșterea încrederii  în forțele proprii, în cultivarea unei atitudini de acceptare și iubire de el însuși și față de viața sa. Îl putem ajuta discutând cu calm și blândețe cu el, chiar și atunci când îi facem o mustrare, să o facem cât mai calm cu putință. Copilul va înțelege că a greșit și va încerca să nu mai repete greșeala. Să-i arătăm empatie și să nu ne aprindem ușor atunci când copilul ne povestește despre o pățanie. Să-l lăsăm să se deschidă și să-i apreciem sinceritatea. Să nu începem să-l criticăm sau să-l etichetăm în vreun fel în care să-i scadă stima de sine și să-l determine să se închidă în el: leneș, nepriceput, neîndemânatic, prost, tâmpit etc.

Să încercăm să-i înțelegem emoțiile și sentimentele lui: Înțeleg că ești furios acum, poate că ar trebui să iei o pauză și să te calmezi. Apoi îți vei relua temele pe un ton mai liniștit.

Atunci când copilul încearcă să ne comunice ceva, să nu-l întrerupem și să nu ne întoarcem privirea de la el. Este important pentru el să știe că-l ascultăm. Contactul vizual este esential, satisfăcându-i copilului nevoie de conectare.

Să ajutăm copilul să exprime în cuvinte ceea ce simte, întrebându-l cum se simte și să aducem în evidență trăirea lui, emoțiile pe care le-a experimentat. Numai în acest mod vom înțelege cum se simte experiența respectivă prin sensibilitatea emoțională a copilului.

Elizabeth Hartley-Brewer afirmă că există trei modalităti prin care noi, ca părinți, putem atinge corzile emoționale ale copilului în sensul dirijării comportamentului acestuia într-o direcție constructivă:

1.     Să identificăm sentimentele copilului: Pari tare dezamăgit. Te înțeleg. Prietena ta nu ar fi trebuit să reacționeze așa.

2.     Să recunoaștem sentimentul copilului printr-un sunet sau cuvânt care să ateste atenția activă și acceptarea: Aha, Ohoo, Îhm, Așa e.

3.     Să-i acceptăm sentimentele chiar și atunci când nu ești de acord cu comportamentul său nepotrivit: Vei fi la fel de furioasă și data viitoare când vei primi o notă mică pe nedrept, deci nu este cazul să țipi și să trântești obiectele acum. Înțelege că, fiind perseverentă, vei ajunge să te impui ca prestanță și nu vei mai fi analizată prin prisma notelor, pentru că vei răspunde și vei fi activă la ore.

Să nu uitam, copilul nostru este un întreg compus din emoții, trăiri, sentimente și tensiuni. Dacă știm care sunt butoanele pe care să apăsăm, vom putea deschide cutia magică a sensibilității sufletului copilului nostru.

 

Surse:

           https://allaboutparenting.ro/ 

Elizabeth Hartley-Brewer – Cum să crești un copil fericit

Georgeta Pânișoară – Psihologia copilului modern

 

,,Educația'' prin șantaj și pedepse

 

Așa cum probabil v-ați dat seama din ce ați citit până acum aici, personal, prefer abordarea unei educații pozitive, printr-o comunicare deschisă și o colaborare cu copilul ( timpul îmi va dovedi dacă alegerea este una corectă). Dar sunt de acord cu impunerea regulilor și cu menținerea fermității pentru respectarea acestora. Sunt de acord cu limitele, pentru că într-adevăr copilul are nevoie de limite Trebuie să învețe ce este permis și ce nu este permis. Există reguli și limite peste tot: la școală, la serviciu, în societate și acasă.

Dacă le dăm limite să nu le depășească, dacă încercăm să le reamintim în mod constant, acestea sunt pur și simplu pentru că vrem ce este mai bun pentru ei, pentru că îi iubim. Însă chiar și atunci când dorim să-i avertizăm, în loc să-l folosim excesiv pe NU, am putea să-l înlocuim cu DACĂ: Dacă te joci cu telefonul, s-ar putea să-l spargi sau să verși ceva pe el; Dacă atingi cuptorul s-ar putea să te arzi; Aș vrea să mă suni când ajungi la prietena ta, pentru a ști dacă ai ajuns cu bine.

Atunci când justificăm și explicăm de ce trebuie să respecte limita impusă, copilului îi va fi mai ușor să înțeleagă. Dar când vrem să ne dovedim autoritatea și supremația doar pentru a-i demonstra că noi suntem “șeful” și că avem putere asupra lui, atunci nu se mai numește regulă sau limită, ci umilință: Nu te duci la prietena ta, pentru că vreau să rămâi acasă. Atâta vreme cât ești în casa mea, respecți programul meu!; Continui să te duci la înot pentru că așa zic eu! Am încheiat subiectul și nu vreau să aud comentarii!.

Disciplinarea prin bătaie, șantaj și minciună (dacă nu ești cuminte, vine Poliția) presupune educarea copilului prin frică. Nu voi fi niciodată de acord cu acest stil de educație clădit pe impunerea autorității și pe abuzul emoțional și fizic pe care unii părinți încă le aplică, chiar și în acest secol al emancipării, modernismului și tehnologiei supreme.

A te impune prin frică este cel mai simplu instrument de educare pentru părinte, este calea cea mai ușoară și comodă: îi dai o palmă și îl trimiți în camera lui, de unde nu are voie să iasă până când nu îi vei spune tu. De ce? Pentru că așa vrei tu, părintele, dictatorul suprem. Îl pedepsești și gata. Ai scăpat de el.

Teroarea în urma pedepselor fizice, amenințările cele mai sumbre, manipularea prin minciună sădesc în mințile copiilor cele mai îngrozitoare frici. Frica de a nu fi iubit, frica de a fi abandonat, frica de a nu se ridica la nivelul așteptărilor părinților, frica de suferință și alte scenarii îngrozitoare. Cotinuând în stilul acesta cu amenințări despre personaje înfricoșătoare (Bau-Bau, Poliția ș.a.) care ar putea să-i facă rău copilului, sau cu șantaj de genul:  dacă nu iei premiul întâi la școală, nu-ți voi lua consolă, vei crește un copil temător, supus, terorizat de frică. Nu creștem un copil ascultător, ci un copil supus, pentru că este vorba de acea ascultare prin supunere din frică. Este diferență între copilul ascultător care a înțeles care sunt regulile și îi este clar ce conduită să respecte, și copilul supus, care adoptă acest comportament doar din frica de a nu fi pedepsit sau de a nu se îndeplini acele amenințări ale părintelui.

Copilul este cel mai la îndemână sac de box al refulărilor părintelui. La cea mai mică abatere, sau vorbă care îți trezește cel mai mic disconfort, îi aplici pedeapsa. Și așa te descarci de toate frământările tale interioare care nu aveau legătură cu copilul. Țipi la el și îl ameninți că, dacă nu va pune mâna pe carte și nu va lua bacalaureatul, nu îl vei mai întreține. Și așa, tu faci ,,sarcificii enorme să-i plătești meditațiile”.

Copilul nu știe ce este bine și ce este rău. El învață de la tine, părintele, prin prisma valorilor tale morale. Și atunci când nici tu nu știi care sunt valorile tale morale, îi aplici replica autorității: ,,Așa e bine, așa trebuie să faci! Tu faci cum zic eu și nu comentezi.”. Când face cum îi spui tu este un copil cuminte, iar tu, ești fericit că te ascultă, că se supune. În felul acesta, îi anihilezi personalitatea, îi anulezi inteligența. Copilul va pierde inocența și bucuria vieții, se va concentra doar pe a evita pedepsele. Iar dacă va mai păstra o urmă de demnitate, atunci va încerca să se revolte, să-ți opună rezistență.

Educația prin pedepse generează rebeliune, un spirit de răzbunare și retargere, dorința de a acoperi lucrurile. Copilul va dezvolta resentimentele față de adult, va dori răzbunare, va simți. Aceste emoții vor deteriora relația cu adultul și încrederea pe care copilul o poate avea în el. În plus, copilul este o ființă care învață prin absorbția mediului său. El va învăța în acest fel că, pentru a-i fi respectate nevoile, poate folosi forța și constrângerea. El va folosi aceleași intrumente pentru a-i contrânge pe alții pentru a-și satisface nevoile. Mai târziu, va deveni un părinte care la rândul său, va folosi pedeapsa și constrângerea cu copiii săi.

 

Surse:

https://allaboutparenting.ro/

Isabelle Filliozat – Emoțiile și trăirile copilului

Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!

Cuvintele care rămân

 

Cuvintele rămân adânc întipărite în mintea copilului, așadar, să avem grijă cu acele cuvinte aruncate la furie: tu nu ești bun de nimic; nu reușești să faci ceva bine; eram sigur că vei sparge ceva;  ce împedicat ești, nu te uiți pe unde mergi; ceilalți cum pot învăța și tu nu; ești așa de grasă, că niciunui copil nu-i place să se joace cu tine, ș.a.

Astfel de cuvinte dor. Și, într-un moment de sensibilitate, rămân fixate în mintea copilului toată viața. El va înceta să se mai dea jos din pat cu acel entuziasm de a cuceri lumea, de a se bucura de viață, de a avea acea curiozitate de a descoperi lucruri noi. Va fi apatic, dezinteresat, trist și setat pe programul că ,,oricum nu va faca nimic în viață”. Acest copil va ajunge la școală și se va teme să ridice mâna să întrebe ceva sau va ajunge la facultate și va avea o reținere în a discuta cu colegii pe marginea unui proiect. Va ajunge apoi, ca adult, la un job, iar în timpul unei sedințe nu va avea curajul să combată decizia șefului. Va ajunge acasă și soțul sau soția, o/îl va cicăli, iar el va lasă capul în jos docil și asumându-și rolul de vinovat, considerându-se un ratat, un om de nimic.

Copiii, prin ceea ce fac sau ceea ce spun, au calitatea de a apăsa acele butoane emoționale ale părinților. Astfel, stările de furie, de nervi, de iritare, dezamăgire dezvăluie adesea o foarte mare teamă din subconștientul părintelui – teama că nu vom fi părinții de care copiii noștri au nevoie; teama că ai noștri copii vor eșua și le va fi greu; teama că nu vom ști să luăm cele mai bune și eficiente măsuri, și din acest motiv copiii noștri ar putea pierde calea cea bună.

Dezamăgirea sau furia părintelui în fața unei note mici poate ascunde teama că acel copil va eșua școlar și îi va fi greu în viață.

Iritarea unui părinte al cărui copil încalcă regulile poate ascunde teama că acel copil nu va reuși să se adapteze în societate. Nervii unui părinte al cărui copil ,,nu mănâncă tot” pot ascunde îngrijorarea că acel copil se va îmbolnăvi sau nu se va dezvolta armonios. Exemplele sunt infinite și particulare de la o familie la alta. Avem fiecare dintre noi aceste ,,butoane” emoționale vulnerabile cu care ieșim din propriile familii, din experiențele noastre semnificative de viață. Identificarea lor nu este încă facilă, la îndemână. Este nevoie de mult lucru cu sine, de alegerea conștientă de a face asta.

Să înțelegm că micuțul nu este subalternul nostru care să execute întru totul comenzile noastre. Să ne percepem copilul ca pe prietenul nostru, ca pe un partener, ca pe un adult care se află în acest timp într-un corp de copil, iar noi suntem alături de el pentru a-i fi un model nicidecum un dictator. Să încercăm să înțelegem și ,,raționamentul” lui. De ce a încălcat regula pe care noi am impus-o? Cu siguranță el are o justificare pentru comportamentul de nesupunere. Să ne punem și de cealaltă parte a baricadei, să încercăm să vedem și prin ochii lui, cum se vede realitatea de la el.

De asemenea, este important să nu lăsăm ego-ul nostru să se interpună între noi, ca părinți, și copiii noștri. Pentru că astfel, în loc să devenim prieteni cu copiii noștri, îi vom îndepărta de noi.

 

 

Surse:

Marshall B. Rosenberg – Comunicarea nonviolentă

Isabelle Filliozat – Emoțiile și trăirile copilului

Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!