Elevi dificili sau doar neînțeleși?!

 

Vorbim despre un fenomen endemic în cultura noastră de astăzi: copii capabili dar, nemotivați, inteligenți, dar cu rezultate slabe, deștepți, dar plictisiți. Educația a devenit o ocupație mult mai stresantă decât era în urmă cu una sau două generații. Așa cum adeveresc mulți dintre profesorii de astăzi, procesul de învățare pare să devină tot mai dificil, iar elevii tot mai puțin respectuoși și receptivi. Clasele devin tot mai greu de îndrumat și performanțele academice sunt tot mai scăzute. Abilitățile de citire ale elevilor par să fi scăzut, în ciuda accentului mărit pus pe deprinderile literare în ultimii ani în multe școli. Și totuși profesorii nu au fost niciodată mai bine pregătiți decât astăzi și tehnologia niciodată mai sofisticată.

Ce s-a schimbat? Ne întoarcem încă o dată la influența esențială a atașamentului. Modificările tiparelor de atașament ale copiilor noștri au avut profunde implicații negative asupra educației. Mulți părinți și profesori cred în continuare că ar trebui să putem pune împreună elevii capabili cu profesorii buni și să ajungem la rezultatele dorite. Niciodată n-a funcționat așa, dar atâta timp cât învățarea avea loc, am putut rămâne naivi. Până relativ recent profesorii au putut beneficia de efectele puternicei orientări spre adulți generate de cultură și societate. Acele vremuri s-au dus însă. Problema în fața căreia suntem puși acum cu privire la educația copiilor noștri nu este ceva ce se poate repara cu bani, regla cu ajutorul programei școlare sau remedia prin tehnologia informației. Este mai mare decât toate aceste lucruri, și totuși mai simplă.

Cunoașterea, spunea Goethe, nu poate fi introdusă în minte precum monedele într-un sac. Capacitatea fiecărui elev de a se lăsa învățat este rezultatul mai multor factori: dorința de a învăța și de a înțelege, interesul pentru necunoscut, acordul de a-și asuma oarecare riscuri și deschiderea înspre a fi influențat și corectat. Este necesară de asemnea o conexiune cu profesorul, concentrare, dorința de a cere ajutor, aspirația de a se ridica la nivelul așteptărilor și de a se autoîmplini și, nu în ultimul rând, înclinația pentru muncă. Toți acești factori sunt fie înrădăcinați în atașament, fie afectați de acesta.

La o examinare atentă se găsesc patru calități esențiale care contribuie în determinarea capacității unui copil de a fi învățat: curiozitatea naturală, mintea integrativă, abilitatea de a învăța din greșeli și relația cu profesorul. Un atașament sănătos potențează fiecare dintre acești factori; orientarea către egali le subminează pe toate.

Un copil trebuie să fie atașat suficient cât să-i pese de ceea ce gândesc adulții (părinții și profesorii săi), să-i pese de așteptările lor, să-și dorească să nu-i supere sau să-i îndepărteze. Un elev trebuie să fie implicat emoțional în învățare, să fie interesat de posibilitatea de a descoperi ceva nou. Invulnerabilitatea și nepăsarea paralizează învățarea și distrug capacitatea de a fi învățat.

Pedagogia și programele noastre școalre iau drept garantate abilitățile integrative ale copiilor. Când noi, ca educatori, nu înregistrăm ceea ce lipsește, nu ne dăm seama cu ce ne confruntăm atunci când încercăm să temperăm gândirea sau comportamentul copiilor. Încercăm să-i determinăm să facă un lucru pe care mințile lor sunt incapabile să-l facă și, dacă nu reușim, îi pedepsim pe ei pentru eșec.

Când copiii se atașează de profesor, acesta capătă puterea de a scrie scenariul comportamentului copilului, de a-i solicita bunele intenții. Când atașamentele sunt pervertite, profesorii devin ineficienți, indiferent de cât de bine sunt pregătiți ori dedicați. Copiii învață cel mai bine atunci când își plac profesorul și cred că sunt plăcuți de acesta. Drumul spre mintea copiilor a trecut mereu prin inima lor.

Profesorii din sistemele autoritare nu și-au dat seama că învățarea este facilitată de conectare, nu de constrângere. Un mit educațional periculos este acela că elevii învață mai bine de la colegii lor. Da, așa este, parțial, pentru că egalii sunt mai ușor de imitat decât adulții. Însă ceea ce învață copiii de la prietenii lor este cum să vorbească asemenea lor, să se îmbrace ca ei, să meargă ca ei, să se comporte și să arate ca prietenii lor. Pe scurt, ceea ce învață este cum să se conformeze și să imite.

Învățarea de la egali îi face pe elevi mai independenți de profesori, fără îndoială spre ușurarea multor educatori suprasolicitați. Din păcate în acest caz dezvoltarea elevilor nu face niciun progres. Sensul de bază al cuvântului pedagog este ,,conducător” -  unul care conduce copii, mai precis. Profesorii pot conduce doar dacă elevii îi urmează, iar elevii îi vor urma doar pe cei de care sunt atașați. Aparent, din ce în ce mai mulți profesori urmează indicațiile elevilor lor, punându-i astfel pe aceștia la conducere și compromițând însuși spiritul pedagogiei.

Orientarea spre egali face sarcina și așa dificilă a educației tinerilor mult mai grea, luându-și birul de la profesori în ceea ce privește moralul, nivelul de stres și chiar sănătatea fizică. Orientarea spre egali îi face pe elevi rezistenți față de planurile profesorilor lor și implicați într-o campanie continuă de a învăța doar de formă. Rezistența cronică din partea elevilor este reteța sigură pentru epuizare. Predarea mai intensă nu este soluția. Înțelegerea modului de funcționare a relațiilor de atașament este singurul mod în care învățarea poate fi mai ușoară. Ceea ce-l face pe profesor să se simtă împlinit este deschiderea minții elevului său. Și pentru a deschide mințile elevilor, trebui întâi să le cucerim inimile.

În această epocă a specializării și a experților, putem crede că predarea este datoria exclusivă a profesorilor. Și totuși, dacă am recunoaște rolul atașamentului în facilitarea învățării și prevenirea orientării spre egali, am vedea că educarea tinerilor este o responsabilitate socială împărtășită în mod egal de către părinți, profesori și toți ceilalți adulți care vin în contact cu copiii și, de asemenea, de toți cei care modelează natura societății și culturii în care copiii se dezvoltă și învață despre viață.    

 

 

Bibliografie:

Hold on to your kids – Dr. Gordon Neufeld & Gabor Mate

Creierul copilului tău – Dr. Daniel J. Siegel & Dr. Tina Payne Bryson

P.S: Cum să avem un atașament sănătos cu ai noștrii copii/elevi, puteți regăsi în articolul https://carmenvinter.blogspot.com/2021/11/care-i-faza-cu-parentingul.html

Cum le vorbim micuților?!

Încă de la început, aș vrea să vă spun următorul lucru care sper că va aduce ușurare: încurajarea copiilor să vorbească nu înseamnă să trăncănim neîncetat ca să-i expunem la cât mai multe cuvinte posibil (unii experți consideră că numărul magic este de 30.000 până la vârsta de trei ani).

            Dacă primești acest sfat, nu-l urma, pentru că nici bebelușul tău nu-l va urma.

            Acum pe bune, îți poți închipui ceva mai sâcâitor decât o persoană care sporovăiește doar de dragul de a sporovăi? Chiar și bebelușii noștri iubitori, spectatori captivați cum sunt, se vor deconecta la un moment dat (asta pentru că nu ne pot spune: mami, oprește-teeeeeeee!!!!!).

            Pe de altă parte, este adevărat că încurajarea dezvoltării limbajului are legătură cu calitatea și cu cantitatea cuvintelor pe care le spunem. Veste bună este că și una, și alta vin în mod firesc atunci când ne percepem bebelușii ca pe niște persoane complete – comunicatori capabili, gata să fie informați despre evenimentele din viața lor și împărtășindu-ne, la rându-le, gândurile și trăirile lor.

            Înțelege acest adevăr simplu, interacționează firesc și avem primele lecții de vorbire asigurate. Iată câteva detalii pe care le-am găsit utile, din cartea lui Janet Lansbury (“Elevating child care: a guide to respectful parenting”):

            Comunicarea în ambele sensuri de la bun început. Din momentul în care se nasc, bebelușii noștri trebuie să știe nu doar că le spunem ce se întamplă (,,Acum am să te iau în brațe”), ci și că suntem atenți la semnalele lor non-verbale și că ascultăm sunetele pe care le scot și plânsetele. Dacă nu suntem siguri, așteptăm înainte de a reacționa. Întrebăm, îi dăm copilului timp să înțeleagă întrebarea noastră și ascultăm din nou. Facem toate eforturile să înțelegem ce ne comunică bebelușii noștri.

            Nu vom avea întotdeauna succes chiar de la început, dar ne vom descurca tot mai bine cu fiecare încercare. Între timp, copiii înțeleg mesajul nostru extrem de important: ,,Vrem să ne spuneți ce nevoie aveți și ce simțiți. Credem că sunteți capabili să comunicați cu noi, iar noi vom face tot ce ne stă în putință să vă înțelegem”.

            Acest lucru este esențial. Doar noi putem să deschidem această poartă și să primim cu brațele deschise comunicarea bebelușului nostru.

            Folosește-ți vocea normală și vorbește la persoana întâi. Multe dintre noi cred în folosirea ,, limbii mămicilor”, așa că-mi dau seama că este o chestiune controversată, dar iată ce am constatat: dacă le vorbim bebelușilor noștri cu vocea noastră obișnuită, autentică (dar un pic mai lent), acest lucru ne amintește că vorbim cu o persoană în toată puterea cuvântului. Este mai ușor și mai puțin probabil să dea dureri de cap. Le oferim bebelușilor un model de ton și de vorbire naturală pe care vrem să le adopte. Cu cât aud mai mult limba vorbită în mod adecvat, cu atât mai curând o vor învăța și vor încerca s-o vorbească.

            Copiii simt de la o poștă lipsa de autenticitate. Dintre copiii pe care-i cunosc, cei neobișnuiți să li se vorbească în limba mămicilor simt că nu sunt respectați și că li se vorbește de sus atunci când adulții li se adresează altfel.

            Folosirea persoanei întâi în loc să spunem ,,Mami o iubește pe Anastasia” pare un detaliu minor, dar este încă un mod de a ne aminti să vorbim cu bebelușul nostru ca de la persoană la persoană. De ce să vorbim altfel cu un bebeluș sau copil mic care este absorbit de procesul de învățare a limbii noastre decât cu un copil mai mare sau cu un adult? Din punctul meu de vedere n-are niciun sens.

            Nu te îndoi nicio clipă că bebelușii știu cine sunt mami, tati și Anastasia. Nu au nevoie să li se amintească neîncetat. De asemenea, copiii înțeleg și folosesc pronumele mai devreme atunci când li se oferă modele în acest sens.

            Vorbește-i bebelușului despre lucruri adevărate, semnificative. Cu alte cuvinte, în loc să-l înveți cuvinte, folosește-le. Să ții în mână o minge, să i-o arăți și să spui ,,minge” este mult mai puțin eficient decât să comentezi în context pe marginea unei întâmplări relevante: ,,Te-ai dus tocmai până la mingea roșie și ai atins-o, apoi ea s-a rostogolit mai departe”.

            Ca noi toți, și bebelușii învață cel mai bine atunci când le pasă, iar în exemplu de mai sus bebelușului probabil că i-ar păsa de legătura lui cu cuvintele ,,dus”, ,,mingea roșie”, ,,atins”, ,,rostogolit”, și ,,departe”. Iată deja șase cuvinte, dar cine stă să le numere (în afară de experți...?!).

            Citește-i cărți și spune-i povești într-un mod receptiv. Să citim cărți în mod receptiv înseamnă să renunțăm la orice plan șă să urmărim interesul copilului. Lasă bebelușul sau copilul mic să rămână la aceeași pagină chiar și cinci minute dacă așa vrea și vorbește-i despre tot ce vedeți acolo. Lasă-l să sară pagini, să se uite la carte cu susul în jos și să nu termine povestea (sau să nu se uite deloc la carte) dacă așa preferă. Încurajăm dragostea pentru cărți atunci când avem încredere în interesul copilului nostru și când îi permitem să dirijeze chiar el activitatea de citit.

Dacă ești genul creativ, spune-i povești.

            Ia-o mai încet. Tot timpul mi se întamplă să uit asta. Când avem copii mici, ar trebui să ne punem prin toata casa afișe cu ,,Ia-o mai încet”.  Sunt atâtea motive întemeiate să încetinim ritmul când suntem în preajma copiilor, mai ales când vine vorba de limbaj. Când încetinim ritmul, copiii pot să asculte și să înțeleagă.

            Relaxează-te și ai răbdare. Grijile părinților sunt de obicei simțite de copiii mici și să nu creeeze climatul ideal pentru a face pași importanți în sensul dezvoltării. E nevoie de curaj ca să vorbești. Relaxează-te, ai răbdare și ai încredere în ritmul natural al copilului tău.

            Gânguritul este o formă de vorbire. Bebelușii sau copiii mici, atunci când par să vorbească pe limba lor, de obicei spun cuvinte, așa că dacă-i ignorăm sau gângurim la rândul nostru nu le arătăm respect și nici nu-i încurajăm, cum am face dacă le-am spune: ,,Îmi spui ceva. Îmi spui că tocmai a trecut un câine pe aici?” Sau: ,,Azi ai multe de spus”.

            Când ascultăm și respectăm aceste încercări timpurii de a comunica, copiii se simt încurajați să continue să vorbească. Ei vor simți că urechile noastre primesc cu bucurie chiar și gândurile, emoțiile și ideile lor cele mai nedeslușite. Și avem cele mai mari șanse să devenim și să rămânem confidenții lor preferați mulți ani din acel moment înainte.

 

           

Părinți echilibrați → Copii echilibrați

Britanicii au zicala ,,Happy wife, happy life”.

La noi, se folosește destul de des ( în special, după ce se naște copilul), zicala ,, mamă fericită/liniștită, copil fericit/liniștit”.

Cred că ambele zicale ar trebui adaptate puțin: ,,happy parents, happy life”. Ambii părinți au un rol esențial în creșterea și dezvoltarea psihică și emoțională a copilului. Consider că daca părinții sunt echilibrați și împăcați cu ei înșiși, la rândul lor pot oferi echilibru și mediu armonios.

Conceptul acesta l-am găsit și în cartea psihologului Gaspar Gyorgy ,,Copilul invizibil”. Acesta afirmă că parentingul nu este despre a-i salva pe copii pentru că ei nu au nevoie de asta. Parentingul este despre a ne salva, vindeca și elibera pe noi, ca părinți sau îngrijitori, de suferința psihologică și emoțională dobândită de-a lungul anilor.

Parentingul este și despre creșterea noastră, a adulților, pentru a le putea oferi copiilor un mediu fertil de înflorire.

Ca să ne transformăm în părintele potrivit pentru copilul nostru, avem nevoie de un inventar personal, care ne va ajuta în a pune cap la cap povestea vieții noastre, cum a fost familia în care ne-am născut, ce necazuri am îndurat și ce am învățat din acestea, ce nevoi ne-au fost ignorate și cum le satisfacem în prezent, ce am dobândit din punct de vedere emoțional pe parcursul călătoriei relaționale de până acum și de ce anume credem că mai avem nevoie pentru a ne permite să iubim și să ne iubim.

Rănile noastre din copilărie, ignorate și negate, pot genera răni în viața copiilor noștri. Însă, psihologul Gaspar Gyorgy ne propune o călătorie relațională menită să repare trecutul și să fructifice prezentul.

Călătoria începe cu ceea ce el numeste ,,dansul legăturii părinte – copil”, un dans ce se întinde pe parcursul primilor 2 ani de viață. În acestă perioadă nevoile esențiale ale copilului sunt disponibilitatea emoțională și căldura relațională.

Atașamentul este prima formă de comunicare, existentă încă din perioada în care bebelușul se manifestă doar prin sunete și gesturi, și rămâne pentru întreaga viață cea mai expresivă manieră de traducere a emoțiilor și trăirilor noastre.

Învățăturile pe care copilul le poate deprinde se referă în mod direct la nevoile fiziologice (alăptare, igienă, adăpost), la cele emoționale și de siguranță (alinarea durerii, liniștirea fricilor) și, mai ales, la cele ce reprezintă cheia parentingului conștient (conectare, prin care copilul este protejat necondiționat de părinte, iar cel mai potrivit mesaj de a-i comunica faptul că e acceptat constă în prezența conștientă a părintelui).

Apoi urmează perioada de flexibilizare a legăturii sau mai bine zis felul în care siguranța emoțională stârnește curiozitatea față de viață. Aceasta are loc în primii 3 ani, când nevoile esențiale ale copilului sunt reprezentate de posibilitatea de exploatare, posibilitatea de revenire și posibilitatea de împărtășire.

Aici relația părinte – copil se confruntă pentru prima dată cu nevoia de distanțare, deoarce apare intenția copilului de a funcționa din ce în ce mai autonom, păstrând în suflet credința că oricând are libertatea de a se reîntoarce la părintele său.

Cel de-al treilea popas este definit de formarea identității personale, ce are loc în primii 4 ani, iar nevoile esențiale ale copilului sunt oglindirea, aprecierea și siguranța relațională.

Această perioadă este definită de nevoia copilului de a fi oglindit. El are nevoie să descopere cine este și cine nu este, cât de asemănător și cât de diferit este de părinții săi. Părintele prezent va putea să observe și să valideze experimentele cu care cel mic se identifică. Dacă părintele eșuează în mod repetat cu această sarcină, atunci copilul fie va dezvolta un tipar definit de rigiditate, prin care își impune identitatea, fie va renunța la aceasta, alegând un sine diferit.

Dupa ce formarea identității personale s-a produs, urmeaza următoarea etapă, și anume, descoperirea competențelor personale. Aceasta are loc în primii 6 ani, iar printre nevoile esențiale ale copilului se numără primirea de feedback pozitiv, aprecierile verbale și încurjările. În minte copilului, perioada poate fi reprezentată de  sintagma ,,Eu pot face asta!”. Dacă nu este satisfăcută nevoia de apreciere, mintea copilului produce unul dintre cele mai nocive gânduri: ,,Nu sunt suficient de bun”, ceea ce poate deschide calea fie spre o personalitate competitivă (,,Niciodată nu fac suficient”), fie spre una pasivă sau manipulatoare (,,De ce să mai încerc, dacă oricum nu iese bine?!”).

Cea de a cincea stație a călătoriei relaționale este cea a importanței legăturii cu ceilalți și are loc în primii 12 ani. Ca nevoi esențiale apar acum apartența, stabilirea relațiilor de prietenie și cultivarea relațiilor de exersare.

Copilul ajunge în perioada de exersare a abilităților relaționale și de cultivarea grijii față de semeni. Acesta are nevoie de spațiu și timp pentru a primi și integra o serie de noi informații de la cei de aceeași vârstă cu el. Este momentul în care copilul își asumă primele riscuri relaționale, își declară devotamentul față de prieteni, cu posibilitatea de a fi respins și cu toate efectele pe care aceste declarații le implică.

Ultima etapă a acestei călătorii privește intimitatea emoțională, primii pași spre relațiile romantice. Ea se petrece în primii 24 de ani, iar ca nevoie esențiale adăugăm căutarea noului, explorarea sexuală, cultivarea initmității emoționale precum și integritatea personală.

Acum, copilul devenit adolescent are nevoie să știe că părintele este îngăduitor față de aspectele sexualității recent descoperite și că intimitatea sa va fi respectată. Iar mesajele cheie care trebui să vină în continuare din partea părintelui ar fi de dorit să sune astfel: ,,Aici sunt, dacă ai nevoie de mine. Am încredere în tine că vei face alegerile potrivite.” Dacă părintele eșuează în a-i oferi adolescentului susținerea psihologică necesară, acesta poate ajunge la două extreme: fie devine extrem de rebel, din cauza fricii de control parental, fie se retrage într-o carapace, de teamă să-și exprime unicitatea.

Dacă noi ca părinți ne cunoaștem cu adevărat, suntem echilibrați, ne îngrijim de noi, ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, vom putea să crea mediul cel mai potrivit astfel încât copiii noștri să se poată dezvolta armonios fizic, psihic și emoțional.

 

Dă-mi și mie, te rog!

 

        Este repetat pe toate terenurile de joacă și impus în parc, la petreceri și la întâlnirile de joacă. Este un cuvânt care a devenit mantra socială a părinților și a copiilor mici de pretutindeni: Împarte!

          Toți ne dorim cu disperare să avem copii care să împarte. Împărțitul este vital. Viitorul lumii depinde de spiritul de generozitate al copiilor noștri. Ne temem că, dacă nu le amintim să împartă, copii noștri ar putea deveni niște egoiști și zgârciți. Sau poate că noi vom fi judecați ca fiind părinți indulgenți, nechibzuiți și prost crescuți.

          Adevărul despre copiii mici este că ei încă nu înteleg noțiunea de a împărți, iar preocupările noastre de părinți transformă ,,a împărți”  într-un cuvânt-problemă. Avem tendința de a-l folosi nepotrivit. Spunem ,,Împarte”, dar de fapt vrem să spunem ,,Dă-i ce ai tu altui copil”.

          De ce ar vrea un copil să împartă jucăria lui când asta ar însemna să renunțe la ea în favoare altcuiva?

          Copiii mici vor ceea ce văd. ,,Al meu” poate însemna fie ,,îl văd”, fie ,,îl vreau”, fie ,,îl folosesc”. Ideea de posesie – că mama și tata a cumpărat un obiect de la magazin și că acum este al lui – nu este înțeleasă pe deplin de un copil mic.

          Datul și luatul jucăriilor încep deseori ca un gest social, o încercare timpurie a bebelușului de a iniția o interacțiune cu un alt bebeluș. Copiii pot părea că se luptă pentru o jucărie, însă, cu un pic de răbdare și observație obiectivă, ne dăm seama de obicei că este vorba despre foarte puțin stres, dar foarte multă curiozitate.

          În Lumea Copiilor nu există agresori sau victime, ci numai copii care învață experimentând comportamente sociale. Atunci când au ocazii în care să socializeze neîntrerupt, bebelușii și copiii mici vor încerca diferite variante. Să renunțe și să-l lase pe celălalt copil să ia jucăria? Ce se întâmplă dacă o ține strâns? Dacă împart sau oferă ceva altui copil, cum reacționează acel copil?

          Dupa cum ne amintea Magda Gerber în cartea ,,Your Self-Confident Baby”: ,,Lecțiile învățate pe cont propriu, fie despre a împărți, fie despre voința de a nu renunța, ne rămân în minte mai multă vreme.”

          Copiii demonstrează de mult ori că, de fapt, ceea ce-i interesează este interacțiunea cu alt copil, nu jucăria în sine. Acest lucru este evident atunci când există la îndemână mai multe exemplare din același obiect, și totuși copiii sunt interesați doar de cel pe care și-l dorește și celălalt. Curând după ce conflictul s-a încheiat, jucăria este de obicei abandonată, nu o mai vrea nimeni. Este mai bine să lăsăm copiii să rezolve aceste situații, atâta timp cât adulții se asigură că nu se lovesc sau se rănesc cumva.

          Deci cum îl învățăm pe copil să împartă cu ceilalți? Ne învață Janet Lansbury, în ,,Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe”:

1.     Să oferim modele de generozitate. De exemplu, spunându-i unui copil: ,,Întinzi mâna spre biscuiții mei. Poftim, am să-i împart cu tine.”. Sau: ,,Hai să împărțim această umbrelă.”

2.     Când copilul nostru dovedește generozitate, o validăm. ,,A fost frumos din partea ta să împarți cuburile acelea cu Ana.”

3.     Mai presus de toate, trebuie să avem răbdare și încredere în copilul nostru că va învăța să împartă, cu timpul.

Niciun părinte nu se simte confortabil când copilul său ia de la altul, nu renunță la jucării pe care vrea să le folosească și altul sau pare necăjit pentru că alt copil nu vrea să împartă cu el. Dar aceste situații par de obicei mult mai grave din punctul nostru de vedere decât din punctul de vedere al copilului nostru.

Când intervenim inutil într-un context insistând ca un copil să împartă, îl privăm de o experiență de învățare socială. Când insistăm să împartă înainte ca el să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă asta, riscăm să transformăm ,,a împărți”  într-un cuvânt detestat.

          Un copil împarte atunci când începe să simtă empatie față de ceilalți, empatie pentru care a primit un model prin răbdare și încrederea părintelui în el.

Toate la timpul lor!

 

Magda Gerber, specialistă în îngrijirea bebelușului și pionieră în domeniul îngrijirii copilului,  a lăudat puterea unui cuvânt unic care este fundamental în cadrul filosofiei ei de îngrijire a copilului. Acest cuvânt reflectă o credință profundă în capacitățile naturale ale bebelușului, îi respectă ritmul unic de dezvoltare, îi satisaface nevoia de a decide de unul singur, de a rezolva probleme în mod creativ și de a-și exprima emoțiile (chiar și acelea la care ne este greu să asistăm).

Acest cuvânt este un instrument simplu și practic pentru a-i înțelege pe bebeluși și pentru a le oferi dragoste, atenție și încredere ființelor omenești de toate vârstele. Este vorba despre cuvântul AȘTEAPTĂ. Cum funcționează, ne explică Janet Lansbury în cartea ,,Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe”:

Să așteptăm formarea deprinderilor motrice ale bebelușilor sau copilului mic, formarea obișnuinței de a merge la toaletă, a limbajului și a altor abilități de învățare preșcolară. Să observăm satisfacția, confortul și mândria unui copil când poate să-ți arate el ție ce este pregătit să facă,  nu invers. Bebelușii pregătiți se descurcă mai bine și sunt pe deplin stăpâni pe realizările lor, clădindu-și o încredere în sine care durează toată viața.

Să așteptăm înainte de a întrerupe. Să oferim bebelușului posibilitatea să continuie ceea ce face, să învețe mai multe despre ce-l interesează, să-și dezvolte o capacitate de concentrare de mai lungă durată și să devină autodidact independent.

Dacă așteptăm răbdători cât timp copilul privește spre tavan și-l lăsăm să-și continue șirul gândurilor, el este încurajat nu numai să gândească în continuare, ci și să aibă încredere în instinctele lui. Ori de câte ori este posibil, să ne abținem să-l întrerupem. Astfel îi transmitem mesajul că apreciem activitățile pe care și le-a ales (și, prin urmare, și pe el).

Să așteptăm ca micuțul să-și rezolve singur problemele și să-l lăsăm să se confrunte cu dificultățile (asta îi dezvoltă capacitatea de a persevera) și cu frustrarea care preced, de obicei, realizările importante. Să așteptăm să vedem mai întâi ce este capabil copilul să facă de unul singur.

Atunci când un bebeluș se chinuie să se rostogolească de pe spate pe burtică, să încercăm să-l susținem cu vorbe blânde de încurajare înainte de a interveni și a-i întrerupe procesul. Apoi, dacă frustrarea se agravează, să-l ridicăm în brațe ca să ia o pauză, în loc să-l întoarcem pe partea cealaltă și să-i ,,rezolvăm” problema. Acest lucru îl încurajează pe bebeluș să încerce iar și iar, până când, în cele din urmă, va reuși, în loc să se creadă incapabil și să aștepte de la alții să facă treaba în locul lui. Același lucru e valabil și pentru dezvoltarea deprinderilor motrice prin străduința lor de a manevra jucăriile, puzzle-urile și echipamentele.

          Să așteptăm copilul să descopere în loc să-i arătăm noua jucărie și cum funcționează.

          Să așteptăm și să observăm ce face, de fapt, copilul, înainte de a trage concluzii pripite. Poate că un bebeluș care se întinde către o jucărie ar fi mulțumit doar să-și întindă brațul și degetele, nu să îndeplinească o sarcină anume. Poate un copil mic care se uită printr-o ușă de sticlă exersează statul în picioare sau admiră priveliștea, nu este neapărat nerăbdător să iasă din casă.

          Să așteptăm rezolvarea conflictelor și să-i dăm copilului ocazia de a-și rezolva singur problemele cu alți copii, ceea ce și face de obicei destul de ușor, cu condiția ca noi să reușim să ne păstrăm calmul și răbdarea. Și ceea ce unui adult i s-ar putea părea a fi un conflict este de multe ori doar joacă împreună cu alt copil, din perspectiva unui copil mic.

          Să așteptăm până când copilul este pregătit înainte de a introduce activități noi, pentru că el să poată fi participant activ, să primească noile experiențe cu mai mult entuziasm și încredere, să înțeleagă și să învețe mult mai mult.

          Să așteptăm până când copilul își exprimă emoțiile, pentru ca și el să și le poată înțelege în întregime. Plânsetele copilului nostru ne pot trezi și nouă emoții profund refulate: ne pot face să ne simțim neliniștiți, iritați, agitați și chiar furioși sau speriați. Dar copiii au nevoie să le acceptăm emoțiile fără să-i judecăm, au nevoie să-i încurajăm să le lase să-și urmeze cursul firesc.

          Să așteptăm idei de la copil înainte de a-i oferi tu sugestii. Asta îl încurajează să gândească perseverent și să fie un căutător de soluții. Astfel copilul primește niște confirmări extraodinare: ,, sunt un gânditor creativ și știu să rezolv probleme”, ,,pot face față disconfortului, dificultăților și frustrării”, ,,plictiseala reprezintă doar timpul și spațiul dintre idei (și uneori sursa geniului).”

          Instinctele ne pot spune că așteptarea este o dovadă de nepăsare, de lipsă de susținere și că zdruncină încredere în sine a copilului – asta până când rezultatele ne demonstrează contrariul. De multe ori ni se pare că este împotriva intuiției noastre să stăm deoparte răbdători și să observăm, fapt pentru care, chiar și atunci când cunoaștem și apreciem magia care se poate produce când așteptam, de obicei suntem nevoiți să facem efort conștient. Dar merită.