Unde a dispărut Crăciunul?

 

    Cândva prin anii ’90 încă obișnuia să ningă iarna, practic nu exista Crăciun fără nămeți de zăpadă. Cum nu exista Crăciun în care să nu mergem la bunici, vacanță pe care o așteptam de când începea școala (fie vorba între noi).

        Agitația începea cu câteva zile înainte de Crăciun; împodobeam bradul, expediasem deja scrisoarea către Moș Crăciun, iar acum încercam să-mi bag nasul peste tot, doar-doar făceam ceva de bine, ca moșul să mă vadă și evident să-mi lase mult visatul cadou frumușel sub brad. Apoi urma un scurt bagaj făcut pe fuga, cumva să nu pierd nicio clipă din distracția ce mă aștepta pe ulița de la țară.

     De dimineață mă îmbrăcam corespunzător, cu ce se găsea pe atunci, căci lâna merinos sau combinezoanele de tip scandinav nu erau așa la modă atunci (am verificat), luam sania din dotare și pe poartă îmi era drumul. Uitam de foame, de sete, de frig, contau doar bulgăritul și săniușul pe unde se putea sau aveam curaj. Mă întorceam în casă roșie ca racul în obraji, mâinile deși ascunse în mănuși, abia așteptau să se încălzească pe soba caldă, iar picioarele să aibă parte de orice, da uscat să fie!

Bine că nu existau cărți de parenting pe vremea aia, că altfel se ducea de râpă toată distracția; doar nu puteai lăsa copilul în frig atâtea ore pe ger năprasnic; multele ore petrecute afară s-ar fi redus la maxim o oră, asta bineînțeles dacă nu aș fi avut în jumătate de oră nasul mai roșu ca Rudolph. (da, de Rudolph se știa încă de pe atunci).

     Când nu eram afară, încercam să o ajut (de fapt cred că o cam încurcam, dar na, asta-i farmecul nepoților) pe mamaia la făcutul de colaci pentru colindatori, căci cineva trebuia să-i și deguste.

          O altă parte frumoasă a Crăciunului era mersul la colindat. Aici aveam parte de doua scenarii.

Scenariul 1. Colindatul clasic pe care-l cunoaște toată lumea și care se întampla la oraș, unde mergeam și colindam pe la toate rudele și cunoscuții.

Scenariul 2. Se întampla la țară, colindam curtea în lung și-n lat fredonând colinde; la țara mea, nu am înțeles prea bine care era treaba cu obiceiul ăsta, se duceau la colindat doar băieții (unde era C.N.C.D-ul atunci, ah?!); probabil fetele ramâneau acasă pentru a fi colindate, pe principiul orice fată așteaptă să fie cucerită cu un colind. Norocul meu este ca având un frate, am tratat obiceiul de neînțeles ca pe o oportunitate pentru mine; el umbla, colinda cât era ziulica de lungă, prin zăpadă, pe ghețuș, îngheța, obosea (chiar și așa tot cred ca era o experiență super mișto), iar eu ca o răsfățată stăteam la căldură așteptând desaga cu dulciuri pe care el o aducea (de fapt, mă cam plictiseam până venea el, iar la fiecare scârțâit de poartă fugeam la geam să văd daca este el sau nu); când se întorcea evident că începeam să ne ciondănim cine ce să-și aleaga mai bun din grămada de dulciuri, dar până și asta mi se pare amuzant acum.

          În Ajunul Crăciunului se întampla o chestiune cam dubioasă. Atunci existau telefoane fixe...practic habar nu aveam ce e ăla Facebook, Instagram sau Tik Tok, iar apelurile video sau pozele trimise pe Whastapp nici măcar la stadiul de idee cred că nu erau. Iar undeva pe seară începea freamătul...dar când vine moșul, dar oare ne aduce tot ce am cerut, oare ne-a văzut când am făcut și trăsnăi, da vine chiar la noapte sau mai pe seară ca poate totuși nu vrea să-și piardă toata odihna pentru cadourile noastre. Când telefonul suna, întotdeauna eram anunțați de părinți că moșul deja trecuse pe la bradul nostru de la oraș, ne lăsese cadourile regulamentar. Păi și cum de nu a ajuns și unde suntem noi?! Ce bine ar fi fost daca ar fi avut și Moș Craciun un Waze al lui!

Dar, ce să vezi întamplare, în timp ce vorbeam la telefon, o bătaie strașnică în ușă se auzea, însă până să ajungem noi să deschidem, moșul era dus de mult timp, doar ne rămânea să adunăm cadourile lăsate la ușă. Și gestul ăsta chiar nu-l înțelegeam? Măi, moșul vine la grădiniță, la școală, stă cu noi, îi povestim, îl colindăm...și când vine acasă la noi unde putem să-i oferim și noi binecunoscutele fursecuri și paharul cu lapte, lasă cadourile și pleacă? Omul are multă treabă, pricepem asta, dar totuși măcar un ho ho ho dacă ne-ar fi spus. În fine, treaba lui, știa el cum își calcula traseul, iar până la urma noi eram fericiți că trecuse și pe la noi.

          Dar Crăciunului din ultimii ani parcă-i lipseste ceva; nu mă refer aici la zăpadă, că d-asta mai găsim doar pe la munte, ci la cum anume trăim Crăciunul. Poate e din cauză că am crescut și e firesc ca anumite lucruri să se schimbe, poate e din cauză ca timpul atunci când ești adult o ia razna rău de tot sau poate nu mai știm să ne bucurăm ca odinioară.

          Dacă atunci ne  bulgăream și alergam cu sania, acum alergăm prin magazine, ca nebunii după goana de cadouri și dupa mânacareeeeeeee!!!!!

Colindatul pare că nu mai e așa o chestie la modă, poate doar pe la sate sau în anumite zone unde tradiția încă primează. Acum mai degrabă faci un tik tok și începi să colinizi toată lista de prieteni de pe Facebook și Instagram..

        Concluzia mea: Nu Grinch ne-a furat Crăciunul, ci noi ,,l-am scăpat” din mâna atunci când am devenit adulți.

Mami, sunt aici!!!

 

    Stima noastră de sine este alimentată de două experiențe: atunci când una dintre cele mai importante persoane din viața noastră ne vede și ne ,,acceptă” așa cum suntem și atunci când ne simțim valoroși pentru ceilalți exact așa cum suntem. Aceste două percepții sunt condiții necesare pentru stabilirea unei vieți fructuoase, singuri și împreună cu alții.

          Consider că toți părinții își iubesc copiii, dar nu toți părinții sunt capabili să își exprime sentimentele la fel de bine. Cu toate acestea, exprimarea iubirii este un factor decisiv în dezvoltarea stimei de sine. La ce bun o inimă părintească plină de iubire dacă părintele nu se poate comporta față de copil într-o manieră care să fie resimțită ca iubitoare? Prea puțin contează intenția părinților – ce contează este ceea ce simte copilul.

          Copiii mici își recunosc deschis nevoia de a fi văzuți. Iar exemplul este unul destul de comun: la locul de joacă o fetița de un an și jumatate, când se dă pentru prima oară pe tobogan, privește spre mama sa și strigă: ,,Uită-te la mine, mamă!”. Majoritatea părinților sunt foarte dispuși să se uite – cu toate acestea, fără a-și da seama, îi oferă copilului ceva destul de diferit față de ce a cerut. Mama fetiței și-a lăudat fiica spunând: ,,Ooo, dar ce pricepută ești! Bravo!”

          Acest comentariu se vrea afectuos, dar este nefericit deoarece asociază ,,a fi” cu ,, a reuși”. Când adulții conversează astfel, spunem că ,,nu vorbesc despre același lucru”. Să presupunem că îmi invit un bun prieten la cină într-o seară și, în timp ce ne bem cafeaua după masă, îi spun: ,,Ce mă bucur că te revăd!”, iar el îmi răspunde: ,,Da, e clar că ai învățat să gătești!”. În mod evident, suntem în două conversații diferite.

          Așa se simte și fetița – ca și cum ea și mama ei nu comunică. Fetiței nu i-a trecut niciodată prin minte că trebuie să fie pricepută ca să se distreze pe tobogan. Este în mijlocul unei experiențe, iar când spune ,,Uită-te la mine!” cere să i se confirme experiența și existența – nici mai mult, nici mai puțin.

          Alți părinți își exprimă iubirea într-un mod mai egocentric, spunând: ,,Ai grijă să nu cazi și să te lovești!”. Acest gen de îngrijorare permanentă otrăvește dezvoltarea stimei de sine, deoarece mesajul pe care îl primește copilul este: ,, Nu mă aștept să te descurci!”. De asemenea, atrage atenția copilului dinspre propria lui experiență și o concentrează asupra sentimentelor mamei. Dacă eu ca mama sunt în general îngrijorată, fiica mea aproape sigur va coopera, devenind fie reticentă și anxioasă (cooperare directă), fie neîndemânatică și predispusă la accidente, împlinind astfel așteptările negative ale mele. (cooperare inversată).

          Ce putem face ca părinți în acestă situație pentru a alimenta stima de sine a copilului? Pentru a continua povestea începută,  tot ce trebuie să facă mama fetiței din parc este să stabilească un scurt contact vizual, să-i facă semn cu mâna și să spună: ,,Hei, scumpo!”. Astfel, ar indica faptul că a fost martoră la experiența fiicei ei. Fetița, la rândul ei, ar primi o informație importantă: știe că a fost ,,văzută”. Asta i-ar satisface nevoia de a fi iubită și de a i se comunica această iubire.

          Dar să presupunem că mama fetiței ar vrea să-i ofere copilului mai mult decât această confirmare. În acest caz, ar putea să se uite atentă la chipul fiicei sale și, dacă vede plăcere pură, să spună: ,,Pare foarte distractiv!”. Dacă plăcerea e amestecată cu frică pe chipul fetiței, ar putea spune: ,,Pare foarte distractiv...dar e și periculos, nu?”. Ceea ce face acum este să-i ofere fiicei o expresie – sau un limbaj personal – pentru experiența ei interioară. Iar deținerea unui limbaj personal, este o condiție importantă  pentru dezvoltarea unei stimei de sine sănătoase. Dar copiii dobândesc un limbaj personal doar atunci când părinții își fac timp să se uite la ei și să le interpreteze expresiile și emoțiile.

          Cu alte cuvinte, copiii au nevoie să fie ,,văzuți” înainte de a învăța să-și exprime verbal existența. Bebelușii, care se pot exprima doar prin sunete, mișcări și expresii faciale, se bazează pe părinții lor să identifice motivațiile acelor exprimări. În definitiv, plânsul poate însemna ,,Sunt nemulțumit”, ,,Sunt supărat”, ,,Mi-e foame”, ,,Mi-e frig” sau ,,Mi-e rău”. Este treaba părinților să își dea seama ce descriere se potrivește fiecărui tip de plâns. Chiar când sunt sugari, este important să îi privim în ochi și să le spunem: ,,A, ți-e frig, mititelule” sau ,,Oh, ți-era foame.”

          De ce este atât de important să le oferim copiilor un limbaj personal pe care îl pot înțelege și în care își pot exprima sentimentele și trăirile? Toate conflictele dintre oameni care sunt importanți unul pentru altul pot fi rezolvate doar prin folosirea unui limbaj personal. Dacă nu ne putem exprima în termeni personali, devenim derutați cu privire la cine suntem, iar pentru ceilalți devine dificil să știe ce poziție au față de noi.

          Exemplul cu fetita de la locul de joacă, exemplu preluat din cartea ,,Copilul tău competent” a lui Jesper Juul, este simplu prin faptul că noi părinții nu trebuie decât să ,,vedem” ceea ce vedem de fapt. Totul devine mai dificil atunci când istoria, prejudecățile, ideologiile și egocentrismul nostru intervin ca un filtru între retina noastră și corzile noastre vocale; când atitudinile și ideile stau în calea iubirii și deschiderii noastre. Asta se întamplă mai ales când comportamentul copiilor și adolescenților este denaturat de frustrare și suferință. În acele momente, lucrul de care au cel mai mult nevoie este să fie văzuți așa sum sunt, nu judecați.

Mai colaborăm și noi?!

 

Pare că dintotdeauna a fost altfel. Adulții le spun copiilor ce să facă și-i obligă să facă așa. Dreptatea e a celor puternici. Bătaia e ruptă din rai. Fă cum spun eu, nu cum fac eu. Pe copii trebuie să-i vezi, nu să-i auzi.

            Cu toate acestea, alături de alte categorii oprimate de-a lungul istoriei – femeile, persoanele de culoare -, copiii au câștigat mult teren. De o vreme încoace, copiii au posibilitatea de a alege. Sunt oameni adevărați. Sunt importanți. Iar ei știu asta.

            Unii dintre observatorii societății occidentale nu sunt foarte entuziasmați de îmbunătățirea statutului copiilor, atrăgând atenția cu îngrijorare asupra a ceea ce ei percep ca fiind caracterul lipsit de respect și de cuviință al copilului modern. Aceștia deplâng ,,adultificarea” copiilor și-i desconsideră pe părinții care nu dețin suficient control. Ei duc dorul vremurilor ,,bune” de altădată, când rolurile erau clare, copiii știau unde le era locul și dacă aplicai o corecție binemeritată nu erai dat pe mâna autorităților.

            Pe de altă parte, există și cei care nu sunt tocmai convinși că vremurile bune de altădată au fost atât de grozave pe cât sunt descrise. Ei și-au dat seama că puterea și dreptatea nu se suprapun perfect. Recunosc acum că nuiaua era un instrument de învățare inutil și chiar contraproductiv, că bătaia era un mod destul de drastic de a-ți impune punctul de vedere și că a crește un copil înseamnă mai mult decât a aplica o strategie a recompenselor și pedepselor. Ei cred că dacă le permitem copiilor să aibă un cuvânt de spus în treburile care-i privesc în mod direct, asta poate constitui, de fapt, pentru ei o bună pregătire pentru societatea de azi.

            Așadar, în privința creșterii copiilor, mulți părinți suntem un pic nelămuriți cum ar trebui să procedăm în zilele noastre. Suntem împotmoliți în acea zonă gri care se află la granița dintre permisivitate și autoritarism. Ne dorim să avem un copil independent, dar nu și dacă acesta va lua decizii greșite. Vrem să fim  blânzi și relaxați, dar nu și dacă rezultatul acestei atitudini va fi un copil neascultător și lipsit de respect. Vrem să evităm să fim prea insistenți și autoritari, dar nu și dacă asta ne va transforma copilul într-unul nemotivat și apatic. Vrem să avem o relație bună cu copilul nostru, dar nu și dacă asta înseamnă să fim luați de fraieri. Nu vrem să țipăm, dar ne dorim să fim ascultați.

            Totul se rezumă la echilibru, dar echilibrul pare uneori atât de fragil, atât de greu de atins.

            Din fericire, există ceva ce putem face, și anume putem COLABORA. Putem crea un parteneriat în care ingredientul principal este COLABORAREA, și nu puterea. Un parteneriat care ne va ajuta pe noi și pe copiii noștri să lucrăm împreună ca aliați – ca membri ai aceleași echipe,- nu ca adversari.

            Iar in acest parteneriat, conform dr. Ross W. Green, ar trebui să avem în vedere câteva lucruri:

1.      Copilul are nevoie de libertate pentru a-și forma și afirma identitatea fără să se simtă ca un dezastru iminent în cazul în care ar mai avea de făcut mici corecții pe parcurs. Dacă îi îngădui acest lucru, ești un părinte bun. Dacă exagerezi cu reacțiile sau dacă-l ții prea din scurt, copilul nu va avea loc să evolueze.

2.      Copilul are nevoie ca, măcar din când în când, să facă propriile greșeli și să învețe de pe urma lor. Ești un bun părinte atunci când îi permiți acest lucru. Dacă încerci prea mult să controlezi rezultatul sau dacă îl judeci prea aspru atunci când se împiedică, orice greșeală i se va părea majoră și nu va putea să tragă învățămintele necesare.

3.      Copilul are nevoie să-și poată direcționa singur barca atunci când ajunge în ape mai agitate. E nevoie, de asemenea, să-l supraveghezi atent atunci când face acest lucru. Dacă nu ești lângă el, s-ar putea scufunda. Dacă îi arunci un colac de salvare de la primul semn al unei ezitări, nu va învăța niciodată să înoate. Dacă e capabil să-și direcționeze barca destul de îndemânatic, vei începe să ai încredere în el.

4.      Copilul trebuie să știe că-i ești aproape, că poți să-l ajuți în cazul în care nu se va descurca de unul singur.

                                                                       Dr. Ross W. Greene - ,,Cum să creștem ființe umane”

 

            Acest parteneriat ne va ajuta să clădim o relație avantajoasă pentru amândoi, care să ne ofere amândurora spațiu, să ne dezvolte, care să-i asigure copilului baza solidă de care are nevoie pentru ca într-o zi să-și desfacă aripile și să-și ia zborul.