Stabilește locurile în bancă!

 

              Un profesor care nu are un plan de așezare a copiilor în bancă este un nătâng și o caută cu lumânarea. În afară de abilitatea ta de a-i fermeca, de a-i linguși și, uneori, de a-i confrunta, planul de așezare a copiilor în bancă este singura și cea mai importantă etapă din demersul de schimbare comportamentală de care dispui.

            Orice sondaj care le pun elevilor această întrebare importantă ,,Cum învățați cel mai bine?” descoperă același răspuns în vârful clasamentului: ,,în grupuri”. Așa vor răspunde de fiecare dată, cu o voce înflăcărată: ,,Cel mai bine învățăm în grupuri? De ce nu ne ascultă nimeni?”. Aranjarea băncilor în grupuri este modalitatea corectă de a organiza sala de clasă. Fără discuții. Fără contraziceri. Dacă aranjezi pupitrele în grupuri, le vei permite să învețe unii de la ceilalți, iar organizarea pupitrelor în grupuri reprezintă o detașare simbolică față de noțiunea dickensiană a profesorului care, zi de zi, stă în fața clasei și spune aiureli despre problemele zilnice foarte complicate.

            Așezarea băncilor în grupuri de cinci sau șase este dispunerea optimă din sala de clasă pentru că îți va permite să combini activitățile. Poți face o activitate în perechi, apoi o alta în grupuri de trei, apoi o alta în grupuri mai mari, fără să mai miști vreun scaun din loc. Nu numai că este convenabil așa, dar este și o utilizare bună a spațiului din sala de clasă. Dacă te asiguri că fiecare grup de mese este poziționat cât mai aproape de conturul clasei, câtă vreme le permite copiilor din margine să și respire, îți va rămâne suficient spațiu în mijlocul clasei, unde copiii pot face activități kinestezice palpitante.

            Există probleme la început cu implementarea oricărui plan nou de așezare a copiilor în bănci. Această metodă nu ține cont de relațiile deja existente, de exemplu, și s-ar putea să așezi în aceeași bancă doi oameni care se detestă patologic unul pe celălalt sau, chiar mai rău, sunt cei mai buni prieteni. Dar cu o ajustare, folosind un număr impar de elevi, planul ar putea fi pus în practică. Acesta se bazează pe cel mai important element, acela că băieții și fetele trebuie întotdeauna să fie așezați unii lângă alții, iar acesta este o metodă ce poate fi apărată în fața întrebărilor derutante ale inspectorilor și ale conducerii.

            Implementarea unui plan de așezare a copiilor în bancă poate fi dificilă și trebuie să fii atât de riguros, cât și refractar, din moment ce copiii vor căuta să o evite. Orice rugăminte de la un elev trebuie refuzată cu hotărâre: ,,Dar doamna, mie nu-mi place...” sau ,,Noi nu ne înțelegem...” trebuie tratate ca niște mofturi, căci asta sunt. Tu hotărăști unde stau și ai aranjat planul de organizare a clasei pentru a profita la maximum de potențialul lor, și nu ca ei să stea de vorbă cu cel mai bun prieten. Vei descoperi că, după prima sau următoare lecție, vor încerca să se așeze înapoi pe locul dorit, iar tu va trebui să le soliciți să revină imediat la planul tău de organizare. Dacă vei consimți chiar și o singură cerere în legătură cu locul unde se așază, asta va duce la haos, iar haosul nu este ceva de dorit.

Fă-ți apariția!

 

           Una dintre cele mai dificile clase la care am predat a fost în primul an ca profesor: clasa a 7-a B. Aproape la fiecare oră se comportau într-un mod cât mai nefiresc. Fiecare lecție cu a 7-a B mă chinuia încă dinainte de a intra la oră, mă simțeam jalnic și deprimată în timpul ei și, adesea, după oră, îmi lăsa senzația că sunt o epavă în stare de șoc, legată de jur împrejur cu sfori și bandă adezivă, forțându-mă să-mi stăpânesc lacrimile care mi se adunau în ochi, ceea ce îmi amenința imaginea din cancelarie.

            Până la sfârșitul clasei a șaptea, au devenit clasa preferată. Îi adoram. Și a fost, după cum, simțindu-se elevii acelei clase suficient de apropiați de mine, ei înșiși au recunoscut, unul dintre acele puține momente din viața mea în care o astfel de afecțiune a fost, cel puțin parțial, reciprocă.

            În următorul an, eu și clasa a 8-a B am vorbit despre primele zile împreună. Oh, ce ne-am mai amuzat de cât de greu fusese anul anterior! Și-au amintit cât de groaznici fuseseră în acele zile din primul semestru. Le părea rău că se comportaseră așa de oribil, dar, după cum a subliniat unul dintre ei, eram cam al treilea profesor de limba engleză care intra la clasa lor în acel an. De fapt, chiar mă plăcuseră (vorba vine, puțin, dar nu chiar) din primul moment, dar niciun profesor de limba engleză nu rămăsese suficient de mult ca să le descopere și partea bună și, destul  de rezonabil, nu vedeau niciun motiv pentru care să creadă altceva și despre mine, în consecință, nu aveau de ce să-și etaleze latura frumoasă. Nu voiau să se atașeze prea mult de mine, pentru că asta ar fi însemnat ca ei să fie și mai dezamăgiți când i-aș fi părăsit, căci era inevitabil să se întample așa ceva, îndeosebi după ce se comportaseră atât de cumplit!

            Este un adevăr trist acela că, de-a lungul carierei tale de profesor, vei preda multor elevi care s-au obișnuit prea mult ca adulții să-I dezamăgească. Dar și mai trist este că mulți dintre ei sunt obișnuiți ca adulții la care țin cel mai mult să-i părăsească(mulți optând să plece de lângă ei pentru a le oferi o situație material mai bună). Pune-te în locul lor! Reacția ta ar putea fi una normala când ai experimenta o asemenea pierdere la o vârstă atât de frageda? Prin comportamentul lor îngrozitor în acele zile din primul semestru, clasa a 7-a își putea alimenta măcar o parte din energia lor prin cedarea inevitabilă a profesorului. Ei au fost cauza acestui lucru. Ei erau cei mai tari, mai puternici și cei mai răi. Faptul că adulții îi părăseau era complet sub controlul lor. Nu erau deloc neajutorați, nici vulnerabili și în niciun fel de care le-ar fi fost teamă că ar putea deveni unul dintre cele mai întunecate momente ale fricii lor. Erau căpitanii propriului destin.

            Ai putea crede că ești un profesor de nimic, care face o muncă de doi bani, când te afli în fața clasei, dar ești mult mai rău de atât, când nu ești acolo. Așa că fă-ți apariția! Încasează ,,palmele”  pe care le primești. Răsplătește-i cu zâmbete. În decursul a șase luni vei realiza ceea ce unii profesori numesc ,,efectul mingii de bowling”. Îi vei cuceri unul câte unul. Vei observa inițial vreo doi copii care sunt mai puțin potrivnici față de învățare și față de tine decât sunt ceilalți. După o vreme, s-ar putea să și se alăture alți doi. Apoi îi vei ,,doborî” unul câte unul, ca pe niște popice de pe pista de bowling, până ce vei avea un grup decis să fie de partea ta și a materiei pe care o predai. În cele din urmă, chiar și cea mai tare piatră se sparge și vei avea parte de acel moment profund de bucurie epifanică în cariera ta de profesor. Prima lecție cu adevărat bună cu clasa foarte dificilă, când începi să realizezi că este posibil. Tu poți face asta!

            Elevilor le plac profesorii care sunt prezenți în fiecare zi. Dacă îți faci o reputație printre copii ca având o prezență bună la ore, asta va da roade în ceea ce privește comportamentul lor. Vei fi întotdeauna în topul evenimentelor petrecute cu o zi înainte, iar copiii îți vor respecta devotamentul pe care îl arăți prin prezența ta constantă.

Viața de profesor

 

Cred că o parte din voi, cititorii acestui blog, stiți că practic cea mai frumoasă meserie, cea de profesor. Aș spune că nu există ceva mai minunat, dar si provocator decât să fii profesor, în special în aceste zile.

Acum că am acumulat ceva ani la catedră, m-am gândit să vă fac o incursiune în această meserie, și poate cu ocazia asta mai află lumea că mai sunt și alte tipuri de profesori, nu numai cei despre care auzim frecvent că fie jignesc elevii, fie îi scot din clasă, doar pentru a-și putea desfășura ora. Se poate și ALTFEL!

Primul an ca profesor este dificil. Zilele pot deveni confuze, cam demoralizatoare, deprimante, chiar și înspăimântătoare, dar ai, de asemenea, momente de bucurie profundă, în care realizezi de ce unii o privesc ca pe cea mai bună slujbă din lume, momente în care te simți o ,,parte din soluție”; (astea durează fix până la următoarea lecție, când vei fi imediat și repede predat clasei pregătitoare/ a 4/ 6/ 8-a pentru a fi luat în primire de elevii acestora și apoi cuprins de tremur).

De la primul meu an în învățământ, am ajuns la al 10-lea și am realizat că dacă în timpul orelor de pregătire psihopedagogică, vreun profesor ne-ar fi povestit mai mult din practica lui, și poate din tehnicile lui, poate mi-ar fi fost mai ușor în acest parcurs didactic. Dar tot răul spre bine; poate că asta trebuie să se întâmple (mai bine zis, să nu), ca astfel să ajung să mă ghidez în sala de clasă după propriile reguli astfel încât, atât eu, cât și elevii mei să fim convinși că ora nu a fost o pierdere de timp.

Să începem cu începutul!

Vaaaaaai de miiiiiiineeee!

Cum va fi oare posibil să te descurci de una singură cu douăzeci și cinci de suflete într-o clasă? Ce se va întâmpla dacă nu vor face ce le spun? Dar dacă o vor lua complet razna? Dacă se vor face roșii ca focul? Dacă vor fi nebuni de legat? Oh, Doamne, ești nepregătită! Ești extrem de nepregătită! Te vor linșa. Nu ești făcută pentru asta. Nu ești la slujba potrivită. Nu mi-am ales bine meseria. Mai bine mi-aș da demisia înainte ca totul să devină prea tragic.

Teama profesorului începător în legătură cu elevii indisciplinați este similară cu teama curcanului de Ziua Recunoștinței, prin faptul că nu este pe deplin justificată. Nici profesorul, nici curcanul nu sunt pregătiți adecvat pentru întreaga oroare a ceea ce urmează să înfrunte. La orele de psihopedagogie, rareori se alocă mai mult de o zi pentru formarea cadrelor didactice cu privire la gestionarea comportamentului, iar aceasta constă în general în a sta mut, privindu-l pe mentor cum controlează, fără nici cel mai mic efort, o clasă de elevi, în vreme ce un amfiteatru este plin de adulți ce gândesc același lucru: ,,Ei bine, trebuie să fie ușor,  nu-i așa? Copiii din filmulețul profului sunt cu toții bine hrăniți, fac parte cu siguranță din clasa de mijloc și sunt, evident, ușor de gestionat. Nu cred că vor fi prea mulți de genul ăsta în școala în care urmează să fiu repartizat.”

Acest lucru s-a dovedit adevărat în primul meu an în învățământ. Credeam că îi voi ține sub control pur și simplu prin faptul că eram o fată tânără, simpatică și drăguță și că eram capabilă să citesc din cărți cu voce tare într-un fel actoricesc. Greșit!

În primul meu an de predare, m-au băgat într-o sală de clasă și m-au lăsat să mă descurc singură.

Sub nicio formă modulul de psihopedagogie nu m-a pregătit pentru Andrei cel panicat și smiorcăit; pentru Mihai care țipa că azvârle cu scaunul; pentru întreaga clasă a 8-a, ai cărei elevi refuzau să facă orice îi rugam, ca să nu zic că îi rugam constant; pentru tot dezastrul regretabil care reprezenta dorința mea de a fi un bun profesor, dar care se clătina.

Mi-ar fi fost mult mai ușor dacă aș fi avut măcar câteva dintre informațiile pe care mi le-am adunat singură datorită experienței la catedră. Gestionarea comportamentului este, de fapt, mai ușor de făcut, cu condiția să respecți câteva reguli, și de asemenea, cu condiția să nu ți se fi oferit cea mai dificilă clasă din școală chiar în prima zi a profesiei tale. Regulile te ajută să ai controlul asupra clasei. Iar asta este cheia: Este clasa mea. Eu sunt profesorul. Dacă nu aș fi învățat să dețin controlul, s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei, copiii nu ar fi învățat nimic și, ceea ce este și mai grav, ar fi avut o experiență extrem de neplăcută, căci nu s-ar fi simțit deloc în siguranță.

Dar pentru că deja partea asta de introducere mi-a ocupat destul spațiu, iar ție cititorul destul timp pentru a citi, intru într-o scurtă pauză până săptămâna viitoare când încep să descriu regulile care pe mine mă ajută să am elevi fericiți și dornici de școală.