Profesorul de iubire

 

           Copilul este extrem de sensibil la tot ceea ce aude de la adult și ar dori foarte mult să-l asculte; nici nu avem idee cât de dispus este să ne asculte pânâ în ultima fibră a trupșorului lui, într-un mod perfect și întotdeauna. Mai mult chiar, asta este ceea ce-l caracterizează. Iată o mică anectodă peste care am dar prin lecturile mele: ,,un copil pune papucul pe pat și mama îi spune:,, Ăsta e un lucru murdar, pantoful nu se pune aici, și curăță cu mâna cuvertura”. Atunci copilul, ori de câte ori vede papucul se gândește și își spune ,,E murdar!” și sterge cu mânuțele cuvertura de pe pat.”

        Ce vrem mai mult? Copilul este sensibil până la un punct extrem, este impresionabil în așa măsură încât noi, adulții, ar trebui să ne supraveghem fiecare act și fiecare cuvânt, pentru că acestea îi rămân întipărite în minte. Copilul este tot numai ascultare, pentru că obediența este pentru el însăși viața.

            Noi, părinții, suntem (sau ar tebui) ființe respectabile, iubite, din gura cărora iese înțelepciunea care îl călăuzește; și rămâne impresionat de aceasta, ca și când i-ar intra în inima un proiectil spiritual.

            În fața unui capriciu trebuie totuși să ne gândim că acesta poate fi un act vital, o încercare de apărare din partea copilului, fiind convinși că acesta este întotdeauna gata să ne iubească și să ne asculte.

            Copiii ne iubesc: nu trebuie să pierdem din vedere nicio clipă acest lucru. Se spune că trebuie să-i învățăm pe copii să o iubească pe mama, pe tata, pe bunici, pe profesori ș.a; trebuie să-i învățăm să-i iubească pe toți și pe toate. Dar cine este acest profesor de iubire, care vrea să-i învețe pe copii să iubească? Cel care consideră capricii toate manifestările lui și se gândește la propria apărare împotriva lor? Noi, părinții, nu putem deveni profesori de iubire fără un exercițiu special și fără să ne deschidem ochii conștiinței, pentru a vedea o lume mai vastă.

            Copiii ne iubesc foarte tare. Când se duce la culcare, copilul vrea să aibă întotdeauna alături o persoană iubită. Iar această persoană de cele mai multe ori spune ,,trebuie să combatem acest capriciu: copilul nu trebuie să ia prostul obicei de a nu putea să adoarmă decât dacă stă cineva cu el.”  Cam așa ar suna vocea unui adult fără iubire pentru copil.

            Cine va mai plânge vreodată din cauza dorinței imense de a sta alături de el/ea pentru a adormi? Și cu câtă tristețe vom spune într-o zi ,,nu mai este nimeni să plângă atunci când se culcă pentru că nu sunt alături de el. Toți se gândesc numai la ei, adorm plini de gânduri legate de ziua care s-a scurs.

            Numai copilul își amintește și spune în fiecare seară: ,,Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!” Și adultul: ,,Nu pot, am treabă și apoi, ce moft mai e și ăsta?”, și încearcă să-l corecteze, pentru că altfel ar deveni cu toții scalvii iubirii lui.

            Adesea, copilul se trezește dimineața și se duce să-i trezească pe tata și pe mama, care poate ar vrea să mai doarmă (ăsta poate fi considerat un alt exemplu de capriciu). Dar copilul care se dă jos din pat este un suflet curat, abia trezit din somn, prima lui dorință îl duce spre ființele iubite; poate că trebuie să treacă prin încăperi cufundate în întuneric, închise ca să nu lase să pătrundă lumina prea devreme; copilul merge, se poticnește, nu se teme de întuneric, nu îi este frică de ușile închise, ajunge lângă mama și tata și îi atinge. De câte ori nu i se spune ,,Copile, nu mă mai trezi dimineața!”, iar părinții se gândesc cum să facă să-l dezobișnuiască. Dar când se va mai întâmpla în viața noastră ca cineva, abia trezit din somn, să vrea să alerge la noi, depășind orice dificultate, fără intenția de a ne trezi, numai cu dorința de a ne vedea și de a ne da o sărutare? Cine va mai face așa ceva pentru noi?

            Spunem că micuțul trebuie dezobișnuit de aceste capricii, dar aceste gesturi de iubire nu sunt indiferente pentru noi.

            Copilul care iubește își trezește nu numai dimineața mama și tatăl care dorm prea mult, ci adesea chiar și în mijlocul vieții! Cu toții avem tendința să adormim la un moment dat în viață și trebuie să vină o ființă nouă care să ne trezească și să acționeze altfel decât noi și care să vină să ne spună în fiecare dimineață: ,,Uite, asta este o altă viață, trăiește mai bine!”

            Să trăim mai bine, pentru că, altfel, omul ar degenera, iar copilul ne ajută să mergem înainte. Dacă noi nu-i dăm atenție, se pierde; și, încet, încet se acoperă cu o crustă dură și devine insensibil.

 

Sure:

Charlotte Poussin – Montessori de la naștere la 3 ani

Georgeta Pânișoară – Psihologia copilului modern

Maria Montessori – Copilul în familie