Sunt genul de
persoană care absoarbe și se lasă afectată de sentimentele tuturor, în special
de acelea alea fetiței mele. Dar știu că este imperativ pentru binele ei să
rămân calmă și concentrată chiar și în fața celor mai intense emoții ale ei.
Când ne pierdem
calmul, mare parte din ceea ce spunem și facem nu ajunge la copiii noștri. Tot
ceea ce învață ei atunci când ne agităm este că au puterea să ne facă să
suferim sau să ne stârnească furia, ceea ce îi neliniștește, creează o
atmosferă nesănătoasă și, de obicei, îi face să-și repete comportamentele dificile
până când ne recăpătăm controlul. Sau poate că spuneam lucuri de genul ,,Mă
necăjești foarte tare!”.
Vulnerabilitatea noastră le creează copiilor vinovăție și insecuritate,
împovărându-i cu o cantitate neobișnuită de putere și lipsindu-i de autoritatea
încrezătoare și blândă de care au nevoie.
Niciodată nu o
sa ne placă atunci când copiii noștri sunt supărați și uneori o să ne pierdem
calmul. Și asta nu o dată, de două ori. Cum ne putem controla sentimentele și
reacțiile?
Apreciez
sfaturile minunate oferite de părinți, bloggeri și profeșioniști pentru a ne
ajuta să ne temperăm reacțiile emoționale – lucruri pe care ar trebui să le
facem în loc să țipăm sau să plesnim copilul când ne provoacă. Câteva dintre
preferatele mele sunt: respiră,
sună o prietenă, dansează și mămâncă o ciocolată (preferabil toate odată). Dar,
în frenezia unui moment dificil, știu că am nevoie imediat de ceva mai puternic
și mai eficient.
Așa că, atunci
când fiică-mea este furioasă, supărată, când se agită sau cedează nervos, mă
imaginez ca fiind un super-erou echipat cu un costum super mișto ce are o
armură care mă apără de cele mai acute și enervante izbucniri emoționale. Și ca
orice super-erou care se respectă, evident că am și niște puteri supraomenești
de parenting:
1.
Înțeleg că un comportament dificil
înseamnă un strigăt de ajutor – lucrul cel mai bun pe care îl poate face
copilul meu în momentul respectiv.
2.
Îmi amintesc să recunosc emoțiile și
punctul de vedere al copilului meu.
3.
Am încredere în mine să stabilesc și să
mențin limitele într-un stadiu incipient și să o fac cu calm, discret, sincer
și într-un mod în care copilul să nu se simtă pedepsit.
4.
Știu că adeseori cuvintele mele nu sunt
de ajuns. În cazul în care copilul nu-și încetează comportamentul nedorit,
trebuie să intervin si să o ajut să facă asta.
5.
Nu mă tem de ceea ce pot crede alții
atunci când trebuie să-mi iau în brațe copilul care țipă și plânge și să-l duc
departe de o situație problematică. Copilul meu este pe primul loc.
6.
Am curajul să las emoțiile copilului
să-și urmeze cursul complet fără a încerc să o grăbesc, să o fac să tacă sau să
o conving să înceteze. Pot să spun ,,Te înțeleg, ai emoții foarte puternice în
acestă privință”, în loc
să răcnesc ,,Gata!”.
7.
Mă port
firesc în continuare, fără urmă de resentiment, odată ce a trecut furtuna
copilului meu.
8.
În loc să ma simt furioasă, vinovată sau
descurajată tot restul zilei, mă felicit că sunt un părinte extraordinar, un
erou.
Ocazional, desi de rar, perspectiva
mea de super-erou îmi permite chiar să recunosc cât de special a fost acest
moment. Sunt capabilă să călătoresc în timp spre viitor cu super-viteză, să mă
uit în urmă și să îmi dau seama că aceasta a fost un timp de cea mai bună
calitate petrecut împreună. Nu a fost prea frumos, dar am fost apropiate. Îmi
voi aminti că mi-am iubit copilul chiar atunci când a trecut prin cea mai rea
fază a lui și mă voi simți extraordinar de mândră.
