Greșeala, oportunitate de a învăța!

 

În cursul pe care îl urmez, cel al Uraniei Creme, All About Parenting, încă din primele module am învatat să privesc greșeala ca pe o oportunitate de învățare. Și asta m-a ajutat atât în plan personal, dar mai ales în plan profesional. Reușesc să le transmit elevilor mei că este abosult normal, dacă nu necesar să greșească, pentru că doar așa vor reuși să evolueze și să conștientizeze unde mai au de lucrat. Perfecționismul este considerat aproape un viciu, din cauza căruia nu te poți bucura de fiecare pas pe care îl parcurgi într-o situație pentru că tu ești prea concentrat de punctul final, care trebuie să fie obligatoriu fără de cusur. Este absolut firesc ca ai noștrii puiuți să greșească, iar noi ar trebui să învățăm cum să reacționăm în astfel de momente.

            Vă propun următorul exercițiu. O să-mi imaginez că Anastasia mea este suficient de mare încât să-i pot cumpăra  bicicleta pe care și-o dorește atât de mult. Într-una din zile s-ar întoarce de afară și mi-ar spune că era în parc cu ale sale prietene, au dat câteva ture cu bicicletele, apoi au decis să intre într-un supermarket pentru a-și cumpăra apă, lăsându-și bicicletele evident afară. Când au ieșit din magazin, ia bicicletele de unde nu-s! Au încercat să le caute, s-au plimbat prin jurul magazinului și a parcului însă nici urmă de bicicletele lor. Ajunsă acasă, mi-ar povesti printre lacrimi și suspine că și-a pierdut bicicleta pe care tocmai o primise. În această situație, pot reacționa în două moduri:

Scenariul 1. Cel mai ușor ar fi să mă enervez, eventual să ridic și tonul, să o cert că nu a putut avea grijă de bicicleta pe care eu și tatăl ei i-am cumpărat-o. Și aș încheia apoteotic cu expresia ,,O să mai vezi tu o altă bicicletă când o zbura porcul”.

Scenariul 2. Primul pas ar fi să empatizez cu ea: Înțeleg că ești supărată și tristă, așa aș fi și eu în locul tău. Vrei să vorbim despre asta?. Dacă răspunsul este unul negativ, îi voi acorda timp să-și descarce emoția. Dacă va dori să vorbească despre asta, împreună am încerca să refacem situația, să înțeleagă unde a greșit și cum ar putea proceda data viitoare astfel încât să nu mai aibă parte de o situație neplăcută. (Crezi că dacă ați fi intrat pe rând în magazin, bicicleta ar fi dispărut?, Dacă aveai un dispozitiv antifurt pe care să-l folosești, bicicleta ar fi fost în siguranță?). Următorul pas, în urma discuției cu copilul, ar fi să-i ofer un context  în care ea să poată aplica ceea a înțeles din incidentul cu bicicleta, în cazul de față dacă situația materială mi-o permite, i-aș cumpăra o altă bicicletă. Iar de data această sunt convinsă că al meu copil ar proceda altfel și ar avea o grija mai mare față de bicicleta ei, întrucât a simțit pe pielea ei consecințele unei greșeli. Iar această greșeală a ajutat-o pe ea să înțeleagă ce nu a făcut bine și cum ar fi trebuit să procedeze, mai bine decât i-aș fi putut explica eu că dacă nu are grija de bunul ei, l-ar putea pierde.

Voi cum ați proceda? Ați folosi unul din scenariile enumerate? Sau poate aveți propria metodă de a rezolva o astfel de situație.

Ce am încercat să subliniez prin exercițiul de imaginație de mai sus, este faptul că trebuie să ne lăsăm copiii să greșească. Nu trebuie să le spunem la fiecare pas ce sa facă, în ce direcție să o apuce, cum este mai bine, să le vorbim încontinuu, să venim cu directive sau ne impunem. Să le lăsăm libertatea de a experimenta, de a simți, de a greși măcar puțin. Și ce dacă a călcat în băltoacă? S-a bucurat de clipocitul apei sub cizmulițele sale. Îl vom schimba atunci când ajungem acasă. Dar râsul și bucuria de a se juca în apă, de a se simți liber, de a se bucura de senzația plăcută sunt cele mai frumoase amintiri și contribuie la construirea momentelor frumoase alături de noi.

            Nu ar trebui să folosim enunțuri precum: M-ai dezamăgit!, Sunt revoltat! Ai început să minți!, Nu mă așteptam la așa ceva din partea ta!, Cum ai putut face asta?!, Cum pot să mai am eu încredere în tine de acum încolo?, Mă faci de rușine!, Uite cum se uită lumea la noi! etc.

            Uneori copiii aleg să mintă pentru a nu fi găsiți vinovați, pentru a se ascunde, pentru a nu fi părtași la suportarea consecințelor. Mint pentru că le e rușine. Sunt minciuni mici, nevinovate. ,,Cine a spart vaza?”, ,,Cine a vărsat apă pe parchet?”, ,,De ce nu recunoaște nimeni cum a dispărut ciocolata din sertar?”.

            Să le permitem copiilor să-și îndrepte greșelile. Să le explicăm cu calmitate că mereu adevărul iese întotdeauna la suprafață și nu este cazul să se pună într-o postură stânjenitoare, prin minciună sau omiterea adevărului.

            Să-i lăsăm să descopere care este consecința faptelor lor. Să nu-i criticăm aspru și să nu facem un motiv de scandal prin atribuirea de apelative jignitoare care vor rămâne întipărite în suflețelele lor:  împiedicatule/împiedicat-o, prostule/proasto, nu ești bun/ă de nimic, mincinosule/mincinoaso, leneșule/leneșo etc.  Sunt cuvinte care dor și, dintr-o întâmplare nevinovată, ajungem la a sădi disprețul față de propria-i persoană.  Mai degrabă, să ne străduim atunci când vorbim cu copiii noștri, dar nu numai, să avem o comunicare nonviolentă (fără judecăți moralizatoare sau comparații inutile), care dezvoltă ascultarea profundă, respectul și empatia.

 

Surse:

https://allaboutparenting.ro/

Marshall B. Rosenberg – Comunicarea nonviolentă

Isabelle Filliozat – Emoțiile și trăirile copilului

Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!

Iubește-mă așa cum sunt!

 

    Noi suntem totul pentru copilul nostru. Suntem mentorii și modelele lor, în noi vede siguranță și protecție. De la noi dorește dragoste, validare, acceptare. În drumul spre maturitatea lui, vom trece împreună prin toate stările, emoțiile și situațiile posibile: râs, plâns, dezamăgiri, reușite. Vom crește și noi alături de copilul nostru și vom învăța și noi de la el. De pildă, vom învăța să ne bucurăm de lucruri mărunte (asta dacă nu o facem deja), să ne îndrăgostim de un personaj de desen animat, să râdem prin ochii lui sau să încercăm să vedem viața de la nivelul lui.

        Practic, copilul se oglindește în noi, iar noi vom trăi prin el. El se hrănește cu atenția noastră încă din primele zile de viață, iar stările pe care noi le simțim se vor transmite și la al nostru copil.

        Dacă simt anxietate, și el va trece prin aceeași stare și va simți lumea din jurul său ca pe o amenințare, va fi mereu pregătit de un conflict, nu va reuși să aibă încredere în el și nici în oameni. Însă, dacă îi transmit că lumea este un mediu plin de iubire și siguranță, o va percepe ca pe un loc plin de oportunități și se va înfrunta viața oricând pe cont propriu, va avea încredere în el și în oameni, va reuși să lege relații semnificative și să creeze amintiri frumoase.

       Copiii învață ceea ce trăiesc. Li se imprimă în comportamentul lor și, ca viitor adulți, manifestă acel comportament care a predominat în copilăria lor. Și cum timpul trece în defavoarea noastră, trebui să profităm de fiecare clipă pentru a ne iubi copiii în orice ipostază: vesel, trist, netalentat, ghinionist, stângaci, plângăcios, fricos, entuziasmat, fericit, încăpățânat etc.

           Să-i oferim atenție nu doar atunci când este mic și neajutorat, ci și mai târziu când el crește și noi vom fi tentați să credem că este în lumea lui și cu capul în nori. Atunci când ai noștri copii sunt liniștiți sau vor să se izoleze de ceilalți, ar trebui să ne alarmăm. El fuge din lumea exterioară și vrea să rămână într-o bulă numai de el cunoscută. Este posibil ca el să înțeleagă de fapt, că lumea exterioară este despre așteptări înalte, bareme, rezultate, concurență. Și atunci preferă să se retragă într-un colțisor al lui pentru că dispare bucuria și entuziamsmul de a face orice. Ca părinți, trebuie să-l observăm și să împiedicăm această izolare, nu să ne mulțumim cu faptul că uite ce copil cuminte și liniștit avem. Copilul prin natura lui “nu are stare”, este într-o continuă explorare. Iar noi putem contribui la ea cu multă bucurie și să acceptăm fiecare provocare pe care copilul ne-o oferă.

            Să ne acceptăm copilașii așa cum sunt și să înțelegem că ei nu trebuiesc judecați pentru ce nu sunt sau pentru ce nu reușesc să facă. Așteptările noastre de la ei să fie unele rezonabile; să nu ne așteptăm să fie ca noi sau să ne depășească, așa cum de regulă “se consideră” că ar trebui să facă un copil. Noi nu suntem într-o competiție cu el. Rolul nostru este să-l ajutăm să devină el însuși. Să-i oferim suportul moral și material pentru ca el să-și activeze cele mai bune gene și să-și cultive  potențialul la maximum.

           Iar noi putem să-l ajutăm și prin faptul că-i oferim multă iubire și afecțiune. Putem să disciplinăm și să formăm un copil după ce i-am transmis multă iubire fondului său emoțional. Din acest fond emoțional, copilul își extrage toată seva, toată puterea sa. Și această rezervă de iubire o va purta cu el chiar și atunci când va ajunge adult. Este acea iubire necondiționată de care îl asigură părintele.

          Când ne iubim copiii, nu punem condiții. Singura iubire adevărată este cea necondiționată. A ne iubi copilul necondiționat înseamnă a-l iubi indiferent cum arată, indiferent ce note ia la școală, indiferent ce talent are, indiferent de defectele sale, indiferent ce ar dori să fie când va deveni adult și, poate cel mai dificil, indiferent de ce face și cum se comportă.

 

 

Surse:

Daniel J. Siegel – Parentaj sensibil și inteligent

Dr. Gordon Neufeld, Gabor Mate – Cum să ne păstrăm copii aproape

Alicia F. Lieberman – Viața emoțională a copilului mic

Când ,,NU" apare în viața noastră

 

Copiii și adolescenții au momentele lor când răspund invariabil cu ,,NU” sau ,,NU VREAU”. Sunt acele momente și situații când fac opusul a ceea ce noi ne așteptăm să facă. Este clipa când copilul se împrietenește atât de mult cu ,,NU”, încât orice i-am spune el manifestă invariabil opoziția.

În perioada 2 ani – 7 ani, copilul manifestă criza de opoziție: ba nu!, eu singur!, eu fac!, nu vreau!.

Des întâlnite sunt și alte manifestări, de tipul: bătutul din picior, tăvălitul pe jos, crizele dramatice de agitație, agresivitate ( mușcături, palme pe care le dă părintelui).

            Printr-un astfel de comprtament, copilul încearcă să-și impună voința, să se facă remarcat, și sunt dovezi ale personalității lui în formare. Își dorește să experimenteze singur, să nu fie constrâns de reguli acum, că a devenit capabil să meargă singur, să vorbească, să mânânce singur.

            Atitudini și manifestări de acest gen domină adesea relațiile copilului cu părinții. Și atunci ne enervăm. Simțim cum crește furia în noi și să ne stăpânim cu greu sau deloc tonul vocii, expresia facială, cuvintele.

            Copilul nu face asta pentru că vrea să ne supere sau enerveze. Nu o face pentru că nu ne iubește. El răspunde cu NU pentru a marca momentul afirmării sale în lumea reală. De cele mai multe ori, nu este un refuz real, ci mai degrabă un mod de a demonstra că și el are un cuvânt de spus. Este un moment foarte important pentru copil. El își demonstrează autonomia. Vrea ca părerea lui să fie auzită. Dorește să aibă autoritate și control asupra comportamentului său. Răspunde contrar așteptărilor pentru că vrea să simtă că și el contează, că nu este doar cel mai mic membru al familiei și că are și el un cuvânt de spus. Se împotrivește nevoii de control a părintelui.

            Un copil între 1 și 3 ani, în procesul de dobândire a limbajului, înțelege și stăpânește negația destul de repede. Cu toate acestea, am observat cu toții scene de acest tip: spunem unui copil, nu pune asta în gură, și îl vedem făcând exact opusul. Înțelege ,,nu”, ne ascultă, ne privește cu un zâmbet mare, este plin de bunăvoință și totuși face contrariul.

            A te opune nu este un capriciu. Din contră. Este un proces fundamental prin care copilul își consolideză propria personalitate. Nu înseamnă că avem un copil obraznic sau greu de stăpânit, sau încăpățânat. Renunțarea la ,,NU” reprezintă anularea persoanei copilului, anularea opiniei acestuia și determinarea supunerii necondiționate. Or, copilul nostru este o persoană adultă în devenire, nu dorește să fie cu capul plecat, fără a avea o opinie. De cele mai multe ori, copilul spune NU pentru a face DA, opoziția fiind doar un semn al faptului că refuză să i se spună la fiecare pas ce are de făcut.

            Răspunsul prin negație are conotații variate, în funcție de vârsta copilului. Pornind de la înțelegerea că în prima parte a vieții creierul copilului este în formare și nu cunoaște negația, atunci el va face exact ceea ce îi spui că nu are voie.

            De fapt, ceea ce uităm adesea să precizăm este că el, pentru a înțelege negația, trebuie să meargă pe un drum mult mai lung și prea complicat pentru a fi analizat de creierul său. Cu toate acestea, creierul copilului este în plină dezvoltare și abia de-a lungul anilor și odată cu maturizarea acestuia, copilul va putea să raționeze. Înainte de aproximativ 7-8 ani, este iluzoriu să crezi că un copil va acționa într-o manieră atentă. Lumea copilului nu este aceeași cu lumea adultului. Copilul nu înțelege întotdeauna realitatea adultului. Nu discerne pericolele, nu are capacitatea de a-și organiza timpul, de a se încadra într-o rutină.

            Când îl atenționezi Nu pune mâna că arde!, el dorește să experimenteze. Tot va pune mâna, să se convingă. Când îi spui Nu traversa strada în fugă, el poate traversa perfect drumul fără să se uite, deoarece vrea să-și prindă mingea sau fluturele...chiar dacă știe și înțelege regula. Copilul nu conectează imediat negația. Creierul gândește în imagini și NU nu are imagine.

            Copiii mici sunt extrem de egocentrici. Nevoile lor au prioritate peste orice altceva. Dacă vor să continue să se joace, toți cei din jur ar trebui să aibă aceeași nevoie. NU este refuzul ferm de a părăsi joaca. Ei își doresc să fie lăsați în continuare să stea în parcul de joacă, întrucât creierul lor nu discerne noțiunea de program, de gestionare a timpului, de coordonare a activițăților peste zi. Pe măsură ce crește, creierul copilului acumulează discernământ și formează acele perspective personale de a profita de situații și împrejurări, iar atunci negația vine din cunoștință de cauză, la care se adaugă argumente. Este acel moment al afirmării, al dorinței de a se impune, de a-și exprima opinia și de a se face înțeles.

            Ce putem face ca părinți când ne lovim de acest NU al copilului?

            În primul rând, este de preferat să rămânem calmi, răbdători și cu înțelepciune să gestionăm situația pentru a determina schimbarea comportamentului copilului de la oponență la a fi de acrod. Nu insistăm făcând o dramă din ceea ce trezește în noi acest refuz: Eu fac atâtea pentru tine, și când te rog, ceva tu mă refuzi?”

            Pentru a determina copilul să colaboreze și să nu ne ma lovim de acest NU, am putea face următorii pași:

-         Să avertizăm copilul în avans, când situația o permite; În cinci minute va fi timpul să-ți lași jucăriile și să vii să te speli pe mâni. Astfel copilul va fi mai puțin frustrat, căci nu va trebui să-și părăsească jocul imediat când îi impunem

-         Să-i dam copilului o alegere falsă; Vrei să te îmbraci cu geaca roz sau cu cea galbenă?. Țintim comportamentul pe care îl dorim și oferim două alternative care vor promova colaborarea copilului. Copilul simte o anumită autonomie; aceasta satisface nevoia sa de afirmare.

-         Să utilizăm strategia ,,Când...”; Când termini de mâncat, te poți uita la televizor. Din nou, îi acordăm o anumită autonomie copilului. El rămâne cu alegerea de a decide când să realizeze cererea. Îi trimitem, de asemenea, mesajul că după ce își va îndeplini rapid sarcina va putea face o activitate mult mai plăcută.

-         Să oferim încurajări. Să încurajăm copilul de fiecare dată când face ceva bun sau ceea ce i-am cerut fără să răspundă NU. Astfel, va tinde să obțină atenția pozitivă în detrimentul atenției negative acordate anumitor comportamente mai neplăcute.

-         Să nu ne descurajăm. Această fază NU este adesea trecătoare. Cu răbdare și interacțiune pozitivă cu copiii, aceștia sunt învățați că strategia NU poate să nu câștige.

Manifest pentu învățare

 

                Nici nu mai știu de câte ori mi s-a spus în ultimii ani că educația este răspunsul la multe dintre problemele actuale ale societății. Ce putem face să combatem sărăcia? Educație. Soluția la explozia demografică? Educație. Războaiele care dau naștere refugiaților? Schimbările climatice care amenință planeta? Societatea care se destramă? Educație, educație, educație. Învățarea este remediul universal, secretul sănătății, al fericirii și al cooperării globale.

            Educația chiar este răspunsul. Școlile nu sunt de vină pentru problemele din societățile noastre; trebuie să redistribuim averile, să eliminăm sărăcia din rădăcină, să creăm o lume mai corectă, mai etică și mai sustenabilă, să modificăm ideile care ne guvernează acțiunile. Avem nevoie de creativitate, de compasiune și de cooperare pentru a reacționa la aceste provocări. Asta înseamnă să ne realizăm mai mult din potențialul uman și să ne asigurăm că viitorii cetățeni sunt mai pregătiți decât noi pentru a construi o lume mai bună pentru toți. Învățarea e cauza generației noastre.

            Sunt sigură că suntem pe marginea unei renașteri a educației. Avem nevoie de ea. Din cei peste un miliard de copii din toată lumea, 600 de milioane rămân în urmă ( informație preluată din cartea lui Alex Beard – Născuți pentru a învăța). Sistemele noastre se opun schimbări, înrădăcinând inegalitatea, sărăcia și subminând bunăstarea. Actualizarea lor va fi o misiune extrem de dificilă. Însă, într-o lume globalizată, în care resursele sunt aproape epuziate, o revoluție a învățării e singura noastră sanșă de a reuși ca specie.  Pe măsură ce pământul, mâncarea și combustibilii se împuținează, puterile noastre de a gândi, de a face și de a ne păsa sunt singura resursă nelimitată pe care o avem.

            Dar exact ce ar trebui să învățăm în ziua de azi? De ce va fi nevoie ca să ne realizăm potențialul să recunoaștem școala drept cea mai mare invenție a noastră și să acceptăm predarea ca fiind cel mai important meșteșug? Cum ar trebui să definim succesul pentru viitoarele generații? Cum ne vom reconstrui sistemele pornind de la modul în care învățăm, nu de la cel în care conducem școlile? Putem folosi cele mai recente progrese pentru a regândi ceea ce prețuim, a aduce instrumente noi în sistemele de învățământ și a porni o revoluție în domeniul învățării. Pentru început, trebuie să reformulăm ideile care ne leagă de trecut și să rescriem poveștile pe care să le spunem.

Revoluția începe aici, cu un manifest.

Haideți :

-         Să învățăm permanent

-         Să gândim critic

-         Să fim creativi

-         Să ne dezvoltăm caracterul

-         Să folosim tehnologia cu înțelepciune

Haideți să nu așteptăm viitorul, ci să creștem copii care să-l contruiască. Poate că roboții sunt pe cale să ne fure toate locurile de muncă. Poate că magnații superbogați din domeniul tehnologiei vor să acapareze toate bogățiile. Poate că și clima se va schimba irevocabil. Poate că populația globală va crește necontrolat. Putem să așteptăm și să vedem ce se va întâmpla, în speranța că un lider să ne salveze sau putem învăța să lucrăm împreună pentru a ne imagina și a crea ceea ce vrem să vedem.

Trebuie să creștem următoarea generație astfel încât să facă acest lucru. În loc să se pregătească pentru un viitor pe care nu-l putem prezice, copiii noștri pot să-l creeze.

Copiii din ziua de azi pot înfrunta nesiguranțele zilelor noastre. Dacă îi putem echipa cu abilitățile, cunoștințele și atitudinele potrivite, împreună vor afla cum să construiască un viitor mai bun pentru toata lumea. Învățarea nu este actul solitar de a-ți dezvolta abilitățile, ci un efort comun de a ne duce mai departe societatea.