Copiii ne învață să le fim părinți

 

Copilul vine pentru a te face pe tine părinte.

El are menirea de a-ți arăta calea spre o nouă lume. Te provoacă să-ți depășești limitele, conceptele și modelele învechite, paradigmele care nu mai funcționează.

Copilul vine cu dorința de a experimenta viața, de a-și exprima vitalitatea, de a experimenta conexiunea cu ceilalți. În mod simplu și direct, copilul își va folosi vocea pentru a cânta și a striga, corpul pentru a alerga și a se juca; el va plânge, va râde, va vorbi necontenit, va atinge, va mirosi. El vine aici cu toată energia pentru a simți și pentru a se bucura de viață. Propriile sale gânduri au rolul și menirea de a se descoperi, de a încerca, de a simți, de a se integra în conexiunea cu mediul înconjurător și cu ceilalți.

Copilul știe, în inocența și înțelepciunea pe care le poartă, că lumea noastră este prăfuită și el vine cu dorința de a o îmbunătăți, de a o schimba. El ne deschide calea spre împlinire și maturizarea emoțională.

În prezența copilului devenim mai deschiși, entuziaști și contemplativi față de frumusețea și sacralitatea vieții care transcend prin acestă mică ființă.

Să acceptăm că astăzi oul este mai înțelept decât găina! Să ne deschidem mintea și sufletul și să învățăm de la copiii noștri cum putem fi părinți mai buni, mai înțelepți și detașați.

Ca părinte, ești ferm convins că tu ai rolul de a avea grijă de copilul tău, de a-l ajuta, de a-l întreține, de a-i oferi tot ceea ce are nevoie pentru a crește și a se dezvolta armonios.

Dar dacă și reversul este adevărat? Te-ai întrebat oare dacă nu cumva copilul te-a ales pe tine să-i fii părinte? Să trăiască experiența vieții pe Pământ alături de tine și prin tine, ca părinte iubitor și protector? Dacă acest copil a venit să-ți ofere bucuria și împlinirea de care tu aveai nevoie?

Copilul vine cu o lecție de viață pentru tine. El vine tocmai pentru ca tu, părinte, să crești, să fii împlinit, să înțelegi ce este bucuria, ce este iubirea, ce este afecțiunea, să te responsabilizeze și să dea un sens vieții tale. Odată cu venirea pe lume a copilului tău, experimentezi ce înseamnă să iubești necondiționat, fără niciun fel de așteptări. Este un sentiment unic în viață, care te va copleși din momentul în care realizezi că micuța ființă este total dependentă de tine.

Numai așa, în rolul de părinte, îi vei înțelege și tu, la rândul tău, pe părinții tăi. Și cine își dorește să fie părinte? Noi toți. Ne cuprinde o cumplită teamă că nu suntem pregătiți. Și credem că dacă mai așteptăm să treacă ceva ani într-o relație, devenim mai pregătiți. Dar avem falsa impresie că a deveni părinte înseamnă să ai vreo pregătire în plus sau să ai stabilitate materială, ori să te simți mai matur. Nimic din toate astea. Meseria de părinte se învață din mers. Copiii ne învață să fim cei mai buni părinți pentru ei.

Jurnalul Anastasiei (fragment)

 

           În weekendul care tocmai s-a încheiat, ne-am gândit ( eu și taică-to) că ar fi momentul prielnic pentru o vizită la niște dragi prieteni pe care nu i-am văzut de ceva timp. Zis și făcut!

            Trebuie să știi că atunci când planifici o astfel de vizită, mai întâi pui totul pe hârtie: ce haine să-ți pun, creme, scutece, încălțări, jucării pentru mașină, gustărele și uite așa lista parcă e interminabila; și chiar și așa sunt șanse să uiți ceva în haosul efectiv al plecării, dar bine că nu mergem în pustietate.

            Ora de plecare se stabilește musai dupa orarul tău de somn, astfel încât pe durată drumului, tu să te poti odihni, uite așa mai fentăm puțin o eventuală plictiseală de jucăriile din mașină și de statul în scaunul auto. Doar că socoteala noastră nu s-a potrivit cu planul tău; somnul tău a fost unul mai de durată, ceea ce ne-a stresat și mai tare pentru că ne gândeam cu muuuultă emoție la somnul de noapte: acum fie ce o fi, o noapte nedormită în plus sau în minus, tot acolo suntem.

            Țin să-ți specific faptul că este prima dată când urmează să petreci atât de mult timp în compania altui copilaș apropiat de vârsta ta. Ajunși la casa prietenilor, ai făcut de îndată cunoștință cu micuța lor: v-ați zâmbit timid, apoi ați avut o tentativă să va luați de mânuță, dar a fost oprită de apariția câinelui (probabil curios și el să te cunoscă) și amândouă l-ați salutat cu un simpatic ham-ham. Urma apoi să descoperiți împreună și restul regnului animal, precum co-co, mu-mu sau oc-oc.

            Îmi dădusem seama încă de când ai început să frecventezi locul de joacă, de faptul că ești o fetiță sociabilă căreia îi place să stea alături de alți copilași și să faceți diverse împreuna. Însă modul în care ai interacționat cu Cezara, mi-a demonstrat încă o dată asta: nu ați ajuns să va certați pe jucării, nu ați plâns pentru că v-ați împins sau lovit în vreun fel, nu ați fost foarte deranjante de faptul că vă luați una alteia jucăriile ( nu știu cum se face că vouă vă vine chef să va jucați fix cu jucăria pe care o are celălalt copilaș, deși până atunci și uitaserăți că o aveți în arsenalul de jucării). În schimb, v-ați antrenat una pe cealaltă în tot felul de lucruri: joacă în piscina cu bile, urcatul și coborâtul scărilor de câteva ori (că deh trebuie să ne menținem și noi cumva în formă), datul pe tobogan, imitatul animalelor, gătitul rățuștei în mini-cuptorul cu microunde .

            Toate bune și frumoase, până în momentul în care a venit ora de culcare. Încă de când am plănuit plecarea, asta a fost emoția/stresul/panica cea mai mare: somnul de noapte în alt loc decât în pătuțul tău. După o zi așa încărcată și cu joacă multă aș fi pariat că oboseală ș-ar spune cuvântul și te-ar ajuta în procesul de adormire, însă nu a fost chiar așa; la un moment dat, după ce ai analizat atent fiecare colțișor al camerei, fiecare centimetru al pătuțului ai dormit. Dar nu pentru mult timp, căci la nici 2 ore distanță ai fost trează și cu un chef fantastic de joacă; acum te-am înțeles perfect de ce: tu obișnuită să dormi singură în camera și patul tău, deodată te-ai trezit cu noi în cameră și mai mult decât atât și cu noi în “patul” tău, iar pentru tine asta s-a tradus în ,,Hei, e timpul pentru joacă, nu-i rost de dormit!’’.  Mai un legănat, mai un plimbat în brațe, până la urmă am trecut și de noaptea asta, noi mai nedormiți, iar tu cu același chef nebunesc de joacă.

            După o dimineață frumoasă tare și pentru voi ( v-ați continuat joaca), și pentru noi mămicile ( am fugit la niște cumpărături), sperăm că și pentru tați ( ați rămas în grija lor), a urmat să faceți cu rândul la masa de prânz, iar apoi plecarea înapoi spre casă. De data asta, planurile ni s-au sincronizat: ai dormit aproape tot drumul, respectându-ți programul de somn, iar la momentul la care îți scriu, tu dormi deja de o oră. Sper la o noapte mai liniștită și odihnitoare!

            Trăgând linie, a fost experiență cu de toate, a fost minunat să observ cum te joci împreună cu Cezara și cum va întărâtați (în sensul bun) una pe cealaltă, și totuși nu pot să nu mă întreb: când ați crescut așa de repede și cum ați învățat să faceți atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt?!

Permisivitatea = neglijență ?!

 

Libertatea neîngrădită acordată copilului poate fi uneori foarte dăunătoare. Copiii fără limite sunt considerați de către profesori ca fiind indisciplinați. De fapt, ei se simt în nesiguranță și neocrotiți, întrucât nu au bariere care să-i ferească de situații cărora nu sunt pregătiți să le facă față.

Această libertate fără niciun fel de limite va transforma copilul într-un tiran plictisit. Dacă-i permitem totul, trebui să avem grijă ca satisfăcându-i poftele să nu-i înăbușim dorința. Dorința de a obține tot ceea ce își dorește printr-un efort cât de mic.

Imperativul ,,dă-mi” al copilului trebui să se lovească și de refuzuri, restricții, reguli -,,nu-ți dau”, ,,nu se poate”, ,,nu e voie”. Și noi, ca adulți, avem de respectat reguli pentru a trăi civilizat și pentru a fi integrați în societate.

Casa, familia, prietenii reprezintă societatea în care trăiește copilul. Așadar, implicit și el trebuie să se supună unor reguli. Cum ar fi dacă cel mic ar zice ,,vreau să aprind o cutie de chibrituri” sau ,,vreau să mă joc cu cuțitul”? Când fiecare face ce vrea, rezultatul este un conflict permanent. Conflictele perturbă relațiile interpersonale, care ajung să se intensifice, apoi apare contradicția. Într-o atmosferă conflictuală, stresul și încordarea produc tensiune, furie, nervi și iritabilitate; toate aspectele negative ale vieții sociale înfloresc.

Când bebelușii se apropie de vârsta de un an, părinții încep să se confrunte cu problema stabilirii limitelor. Copiii caută limite pentru comportamentul lor, dar părinții se tem adeseori să spună ,,nu vreau”, ,,nu te las” ș.a. Cu cât mai repede este în stare persoana care are în grijă un copil să fixexe aceste limite, cu atât mai ușor va fi pentru copil să renunțe la ,,testare” și să se întoarcă la joacă. Părinții se tem uneori că vor strivi spiritul copilului dacă sunt fermi și consecvenți în privința regulilor. De fapt, este exact invers. Un copil nu se simte liber dacă granițele nu sunt clar delimitate.

Pedagogul Janet Gonzales – Mena a folosit următoarea analogie pentru a descrie nevoia de limite a unui copil: să ne imaginăm că trecem cu mașina peste un pod pe timp de noapte. Dacă podul nu are balustrade, vom conduce încet și cu teamă. Dar dacă vedem balustradele de o parte și de alta, putem conduce pe pod cu încredere și ușurință. Așa se simte un copil mic în privința limitelor din mediul său înconjurător.

În căutarea ,,balustradelor” de care are nevoie ca să se simtă în siguranță, copilul va continua să testeze adultul care are grijă de el până când limitele vor fi stabilite cu claritate.  Lupta pentru putere este o parte necesară a dezvoltării sinelui unui copil; cu toate acestea, trebuie ca în final micuțul să știe că adultul are ultimul cuvânt. De obicei, copiii nu recunosc asta, dar nu-și doresc să fie atotputernici, iar posibilitatea de a deveni astfel poate fi într-adevăr înfricoșătoare. Copiii crescuți fără limite ferme și consecvente sunt nesiguri și plictisiți de viață. Încărcați cu prea multe decizii de luat și prea multă putere, ratează libertatea plină de voioșie  pe care o merită fiecare copil.

Copiii nu se simt nefericiți atunci când adulții de care au o nevoie disperată stabilesc limite comportamentale. Este mai ușor pentru un părinte să-i facă pe plac copilului decât să fie ferm și consecvent, iar copilul știe acest lucru. Un copil poate să țipe, să plângă sau chiar să aibă un acces de furie atunci când părintele stabilește limitele. Totuși, în adâncul inimii lor, copiii simt când părintele se străduiește din toate puterile să le ofere un cuib sigur și dragoste adevărată.

 

Surse:

Janet Lansbury – Nu există copii răi

 

Să-i ajutăm să accepte un eșec!

        Învață-l cum să se comporte atunci când pierde, când este înfrânt, când are un eșec. Cunosc adulți care nu știu să piardă, chiar dacă este vorba de o înfrângere la un joc de cărți sau la o partidă amicală de tenis. Aceștia încearcă să-și dispute înfrângerea, să găsească scuze și vinovați pentru înfrangerea lor, să combată regulile jocului, tocmai pentru că ei consideră că întotdeauna victoria este de partea lor și că ei nu vor fi niciodată învinși.

            A greși înseamnă să înveți, să ții cont de greșelile tale și să cauți motivele acestora. Așa progresăm. Prin urmare, este inutil să rămâi blocat în ce ți s-a întâmplat și trebuie să te ridici deasupra eșecurilor tale. Numai așa îți înveți lecția și transformi eșecul într-o experiență prin care tu ai evoluat, te-ai perfecționat și vei ști ce ai de făcut data viitoare.

            Atunci când copilul se simte acceptat așa cum este el, își va construi o imagine de sine bazată pe încredere în forțele proprii și va găsi resurse pentru a-și pune în aplicare propriile planuri pentru a-și rezolva problemele, fără să aștepte întotdeauna soluții din partea celorlalți. Cu alte cuvinte, își va activa propriul potențial.

            În intervalul 6-12 ani, copilul manifestă dorința puternică de a se simți încrezător, capabil și competent. La această vârstă va intra în competiție cu ceilalți colegi de școală și se va raporta la aceștia.

            Va începe să experimenteze succesul datorită sentimentului de mândrie pe care îl resimte, dar și pentru a-i mulțumi pe părinții săi. În caz contrar, atunci când va greși, când va lua o notă mai puțin bună sau nu se va ridica la nivelul așteptărilor părinților, va dezvolta comprtamente anxioase: teama de a se dezamăgi pe sine și pe părinții săi, teama de a greși sau de a experimenta eșecul în fața colegilor, teama de a dezamăgi profesorii.

            Dezamăgirea copilului poate să meargă până acolo încât acesta va ajunge să creadă că nu-l duce capul, că nu are capacitatea necesară, că nu este apt sau normal pentru vârsta lui, că este defect sau chiar necorespunzător pentru colectivul din care face parte. În mintea lui vor încolți teama, frustrarea și autodesconsiderarea, care în timp vor contribui la scăderea stimei de sine.

            Cum poți să-ți ajuți copilul să treacă peste eșecuri sau dezamăgiri:

1.                           Conturează punctele forte și abilitățile copilului în discuțiile cu acesta. Amintește-i că are spirit inovator, că este curios și îndemânatic, că efortul lui susținut și implicarea au condus la rezultatele pe care le-a obținut până în prezent.

2.                 Învață-l să devină conștient de situațiile care sunt mai degrabă provocări decât puncte de atins.

3.                  Întreabă-l ce a învățat din acea greșeală sau eșec. Îndeamnă-l să verbalizeze emoțiile, starea pe care o resimte.

4.                     Subliniază că ești mândru de eforturile sale, că rezultatul este important, dar la fel de importante sunt și efortul, perseverența și plăcerea de a învăța sau experimenta.

5.                     Împărtășește-i din propriile greșeli sau eșecuri. Acest lucru îl va ajuta să înțeleagă că inclusiv părintele său, pe care îl admiră și căruia vrea să-i facă plăcere, se poate confrunta cu provocări în munca sa de zi cu zi. Explcă-i pe un ton amuzant cum ai reacționat, cum ai găsit soluții pentru a învăța în mod constructiv pentru viitor.

 

Surse:

Isabelle Filliozat – Emoțiile și trăirile copilului

Georgeta Pânișoară – Psihologia copilului modern

Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!