Copilul este extrem de sensibil
la tot ceea ce aude de la adult și ar dori foarte mult să-l asculte; nici nu avem idee cât de
dispus este să ne asculte pânâ în ultima fibră a trupșorului lui, într-un mod
perfect și întotdeauna. Mai mult chiar, asta este ceea ce-l caracterizează.
Iată o mică anectodă peste care am dar prin lecturile mele: ,,un copil pune
papucul pe pat și mama îi spune:,, Ăsta e un lucru murdar, pantoful nu se
pune aici, și curăță cu mâna cuvertura”. Atunci copilul, ori de câte ori vede
papucul se gândește și își spune ,,E murdar!” și sterge cu mânuțele cuvertura
de pe pat.”
Ce vrem mai
mult? Copilul este sensibil până la un punct extrem, este
impresionabil în așa măsură încât noi, adulții, ar trebui să ne supraveghem
fiecare act și fiecare cuvânt, pentru că acestea îi rămân întipărite în minte.
Copilul este tot numai ascultare, pentru că obediența este pentru el însăși
viața.
Noi,
părinții, suntem (sau ar tebui) ființe respectabile, iubite, din gura cărora
iese înțelepciunea care îl călăuzește; și rămâne impresionat de aceasta, ca și când i-ar
intra în inima un proiectil spiritual.
În
fața unui capriciu trebuie totuși să ne gândim că acesta poate fi un act vital,
o încercare de apărare din partea copilului, fiind convinși că acesta este
întotdeauna gata să ne iubească și să ne asculte.
Copiii
ne iubesc: nu trebuie să
pierdem din vedere nicio clipă acest lucru. Se spune că trebuie să-i învățăm pe
copii să o iubească pe mama, pe tata, pe bunici, pe profesori ș.a; trebuie să-i
învățăm să-i iubească pe toți și pe toate. Dar cine este acest profesor de
iubire, care vrea să-i învețe pe copii să iubească? Cel care consideră capricii
toate manifestările lui și se gândește la propria apărare împotriva lor? Noi,
părinții, nu putem deveni profesori de iubire fără un exercițiu special și fără
să ne deschidem ochii conștiinței, pentru a vedea o lume mai vastă.
Copiii
ne iubesc foarte tare. Când se duce la culcare, copilul vrea să aibă
întotdeauna alături o persoană iubită. Iar această persoană de cele mai multe
ori spune ,,trebuie să combatem acest capriciu: copilul nu trebuie să ia prostul
obicei de a nu putea să adoarmă decât dacă stă cineva cu el.” Cam așa ar suna vocea unui adult fără
iubire pentru copil.
Cine
va mai plânge vreodată din cauza dorinței imense de a sta alături de el/ea
pentru a adormi? Și cu câtă tristețe vom spune într-o zi ,,nu mai este nimeni
să plângă atunci când se culcă pentru că nu sunt alături de el. Toți se gândesc
numai la ei, adorm plini de gânduri legate de ziua care s-a scurs.
Numai
copilul își amintește și spune în fiecare seară: ,,Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!” Și adultul: ,,Nu pot, am
treabă și apoi, ce moft mai e și ăsta?”, și încearcă să-l corecteze, pentru că altfel ar
deveni cu toții scalvii iubirii lui.
Adesea,
copilul se trezește dimineața și se duce să-i trezească pe tata și pe mama,
care poate ar vrea să mai doarmă (ăsta poate fi considerat un alt exemplu de
capriciu). Dar copilul care se dă jos din pat este un suflet curat, abia trezit
din somn, prima lui dorință îl duce spre ființele iubite; poate că trebuie să
treacă prin încăperi cufundate în întuneric, închise ca să nu lase să pătrundă
lumina prea devreme; copilul
merge, se poticnește, nu se teme de întuneric, nu îi este frică de ușile
închise, ajunge lângă mama și tata și îi atinge. De câte ori nu i se spune
,,Copile, nu mă mai trezi dimineața!”, iar părinții se gândesc cum să facă să-l
dezobișnuiască. Dar când se va mai întâmpla în viața noastră ca cineva, abia
trezit din somn, să vrea să alerge la noi, depășind orice dificultate, fără
intenția de a ne trezi, numai cu dorința de a ne vedea și de a ne da o
sărutare? Cine va mai face așa ceva pentru noi?
Spunem
că micuțul trebuie dezobișnuit de aceste capricii, dar aceste gesturi de iubire
nu sunt indiferente pentru noi.
Copilul
care iubește își trezește nu numai dimineața mama și tatăl care dorm prea mult,
ci adesea chiar și în mijlocul vieții! Cu toții avem tendința să adormim la un
moment dat în viață și trebuie să vină o ființă nouă care să ne trezească și să
acționeze altfel decât noi și care să vină să ne spună în fiecare dimineață: ,,Uite, asta este o altă viață,
trăiește mai bine!”
Să trăim
mai bine, pentru că, altfel, omul ar degenera, iar copilul ne ajută să mergem
înainte. Dacă noi nu-i dăm atenție, se pierde; și, încet, încet se acoperă cu o crustă
dură și devine insensibil.
Sure:
Charlotte Poussin – Montessori de la naștere la 3 ani
Georgeta Pânișoară – Psihologia copilului modern
Maria Montessori – Copilul în familie