Sunt genul de persoană ce visează cu ochii
deschişi la o realitate crudă în care îmi încurc de cele mai multe ori
drumurile vieţii. Urăsc rutina zilnică provocată de inutilitatea unor întrebări
fără răspuns ce îmi sunt adresate. Nu îmi place să nu îmi placă ceva ce cândva
mi-a plăcut. Sunt energică deoarece mintea îmi joacă tot timpul feste. M-am
certat cu ea pe tema aceasta. Am o fire sensibilă datorită faptului că am
dansat cu florile pe cântece redate de corzile unei chitări vechi, dezacordate.
Am oferit toată dragostea mea unui fulg de nea fără să realizez că într-o
fracţiune de secundă va disparea, topit de mâna caldă a unui tânăr ce nu a
risipit dragostea…a oferit-o cui merita.
Mă încântă cuvintele ce se pierd în timp, dar de ce fac toate
acelaşi lucru? Obişnuiesc să-mi exprim ideile, deşi nu-mi găsesc mereu cuvinte
potrivite. Probabil sunt speriate de ce trebuie să exprim şi se ascund după
vâjâitul puternic al unui sunet de chitară: aceeaşi chitară! Am avut ţeluri:
multe şi mari; dar s-au pierdut în momentul în care am realizat că nu suntem
decât versurile unei poezii pe care ar înţelege-o numai poetul. Ador să mă
îmbrac în diferite nuanţe de stele care să îşi piardă strălucirea pe rând. Să
nu mă sting de tot, de la început.
Mă fascinează să privesc trecutul în ochii celorlalţi. Îmi place
să critic fotografii vechi cu imagini şterse şi îngălbenite de timp ce exprimă
nimic. Nu îmi place atunci când nu îmi găsesc lucrurile pe care le arunc, din
greşeală, în sacul cu amintiri. Acolo pierd, de cele mai multe ori pozele cu
prietenii. Poate că vor să se piardă. Mă enervez atunci când oamenii se ceartă
din orice, de aceea am început să mă destăinui frunzelor, m-au înţeles.
Lucrez voluntar drept gardian la poarta sufletului micilor
scântei ale vieţii. Mă înrolez de cele mai multe ori în jocuri fără de sfârşit.
Calculez cu inima deschisă fiecare lacrimă vărsată de proasta dispoziţie a
romanului de pulbere luată de vânt. Sunt dezordonată în ceea ce priveşte
trecutul. Îmi pun viaţa în pericol pentru orice sentiment pe care mi-l
oferă inima. Chiar trebuie să mă cert cu ea ca să pot avea şi eu un cuvânt de
spus?! Îmi place să alerg după idei prin frunzele pline de vise de pe aleea
îngheţată a intenţiei mele. Urăsc atunci când trebuie să traversez râul
minciunilor doar pentru a găsi floarea adevărului. De multe ori sunt nevoită,
însă, să trec prin holul secretelor ca să dau de camera misterului.
Sărut luna şi o las în lumea ei de cristal în care se simte mult
mai bine decât mine. Îmi rănesc gândurile vesele cu ajutorul cuvintelor grele.
Dansez veşnic pe melodii vechi de stradă, cu versuri infinite şi ritm alert,
iar acum scriu gânduri neînţelese pe o planşă fără de sfârşit, pictată cu
culorile sufletului ce momentan nu au nici o importanţă.
Gândesc asemeni unui copil… dacă am impresia că m-a înţeles
cineva, vreodată.
