Reciprocitatea înseamnă respect

 

        Cred că oamenii au un sentiment de uimire, de venerație și de responsabilitate atunci când se confruntă pentru prima dată cu noua viață pe care au creat-o. Înfloresc în noi dorința și impulsul de a proteja și de a iubi copilul, dorința de a-i oferi o viață bună. Chiar și aceia dintre noi care nu au avut o copilărie fericită sau care nu sunt fericiți ca adulți simt acest impuls.

            Dar acest impuls, această dorință de a oferi sunt reciproce. Și copiii le simt față de noi. Acesta este un concept pe care e nevoie să îl învățăm. Copiii ne permit să ne simțim valoroși prin simpla lor existență, ceea ce îi face, la rândul lor, să perceapă că sunt valoroși.

            Acest lucru e posibil doar când învățăm să nu ne mai plasăm pe noi înșine mereu în centrul atenției și să recunoaștem competența personală a copiilor ca fiind un dar din partea lor - un dar pe care ei nici nu-și dau seama că îl au de oferit, până când nu îl acceptăm noi. Dacă noi reușim să ne dăm seama de asta, ei vor crește convinși că nu au o altă valoare în afară de cea care poate fi măsurată prin note la școală și prin succesul social. Acest lucru nu doar că este dureros și stigmatizant pentru ei, ci îi și împiedică să devină membri mai productivi ai societății.

          În mod bizar, am fost mereu conștienți de înzestrarea copiilor cu această competență, deși am recunoscut-o doar în jumătate de timp. Când copiii se poartă frumos și se dezvoltă fără probleme, interpretăm aceste trăsături ca fiind semne ale valorii și competenței noastre și reacționăm spunându-le copiilor cât de ,,buni’’ sunt. Pe de altă parte, când copiii sunt incontrolabili, obraznici, frustrați și distructivi, reacționăm crezând că acest lucru se întâmplă din cauza a ceva ce n-am reușit noi să facem, astfel recunoscându-ne parțial propria incompetență. Dar tot timpul am crezut că soluția constă în mai multă educație, mai multă iubire, mai multe restricții, mai multe pedepse, mai mult control.

            Există două explicații pentru asta. Prima este una culturală: avem tendința de a imita ce face toată lumea. Al doilea motiv este că, atunci când simțim că nu suntem valoroși în relația cu alți oameni pe cât ne-ar plăcea să fim, reacționăm agresiv, devenind iritabili, frustrați și furioși. Iar în cazurile în care miza este cea mai mare - în relația cu propriii noștri copii sau parteneri - reacțiile noastre sunt cele mai puternice. Le punem la îndoială valoarea pentru noi și felul acesta le aducem lor reproșuri pentru că noi nu ne simțim destul de valoroși. Asta se întâmplă când copiii sunt mici și se împiedică de ceva pe trotuar. Îi tragem de mână și reacționăm cu un îndemn nervos: ,,Uită-te pe unde mergi!”. Când copilul nostru de cinci ani vine plângând pentru a treia oară într-o zi, cu genunchiul julit, îi spunem: ,,Trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi?”. Când profesorii ne spun despre copil că nu a îndeplinit cerințele sau așteptările, ne înfuriem pe profesori, pe copil sau și pe unii, și pe celălalt. Când căsătoria noastră e în impas sau chiar se destramă, îi găsim partenerului o vină; când viața ne copleșește, dăm vina pe societate sau pe părinții noștri. Singura împrejurare în care nu facem aceste lucruri este atunci când am învățat să ne întoarcem furia spre interior, către noi înșine, și să ne înecăm în sentimente de vinovăție, depresie și autoreproș.

            În legătură cu copiii, am învățat că trebuie să-i ascultăm, să le recunoaștem competența și să învățăm de la ei, devenind astfel pentru ei atât de valoroși pe cât ne dorim. Când comportamentul copiilor noștri ne face să ne simțim mai valoroși, atunci înseamnă, aproape tot timpul, că suntem astfel - adică, înainte de conflictul respectiv, eram incapabili să ne convertim sentimentul de iubire într-un comportament iubitor și bunele intenții în interacțiune fructuoasă.

            Nu este o situație pe care să o putem schimba imediat luând măsuri. Putem doar să ne deschidem spre copiii noștri si să încercăm să le decodăm feedbackul spontan sau întârziat. Copiii nu caută să învețe nimic, nici nu folosesc vreo teorie educațională. Pur și simplu trăiesc împreună cu noi și ne fac cunoscut modul în care percep lucrurile.

           

 

 

Bibliografie:

Jesper Juul - Copilul tău competent