Tu îi spui
copilului tău că el este incomplet, insuficient, comparându-l cu alt copil care
este mai bun decât el. Există acea presiune pusă pe copil din două direcții: de acasă și de
la școală. Avem convingerea că un copil, dacă are note mari, va ajunge departe
în viață. Dacă obține performanțe la școală și este competitiv, va reuși în
viață. Dar cei mai mulți dintre oamenii de succes nu au fost neapărat copii cu
performanțe ridicate la învățătură.
Părinții au
prestabilită în minte o imagine ideală despre copilul lor. Orice ar face acesta
în realitate, părinții tind să creadă că el va atinge acel ideal de
inteligență, faimă, talent, frumusețe. Comparația în acest context vine din
acel prag înalt ridicat în mintea părinților și realitatea în care se manifestă
copilul. Și când ne dăm seama că el nu are niciun talent ieșit din comun, că nu
este nici cel mai deștept și nici cel mai cunoscut în vreo activitate, atunci
simțim o ușoară dezamăgire: Nici eu nu am reușit, dar nici copilul nu va ajunge
departe. Ce s-a întâmplat? Ne-am raportat la așteptări înalte,
dictate de eul nostru exacerbat.
Comparația este
distrugătoare! Le distruge stima de sine și ei își pierd încrederea în forțele
proprii. A fi evaluat în baza criteriului altcuiva te împiedică să fii
conștient de valoarea ta personală. Este frustrant să te raportezi la o altă
persoană pentru a-l face pe copilul tău să înțeleagă ce se așteaptă de la el.
Suntem tentați să ne comparăm copiii la fiecare pas:
1. Între
frați: Sora ta
învață fără să o împingă nimeni de la spate. Ea este conștiincioasă și își face
temele singură fără a cere ajutorul nostru. Ai văzut că are numai note de zece?
Ea cum poate și tu nu poți?
2. Între
noi, când eram la aceeași vârstă: Eu, la vârsta ta, eram mulțumită dacă primeam niște
portocale de Crăciun!
3. Între
colegii de clasă sau prietenii de joacă: Păi, Ana cum a știut să rezolve
problema și tu nu ai știut? Ea este cea mai bună din clasă și nu are condițiile
tale de acasă.
4. Cu
copilul celui mai bun prieten de familie: Ce va zice prietena mea când va auzi că tu nu ai
participat la nicio olimpiadă, pe când fata ei merge la toate concursurile
organizate de școală?
Ei nu mai sunt aceiași copii și noi
nu mai suntem aceiași părinți! Nu putem compara ceea ce nu este comparabil.
Fiecare copil este unic și diferit, are o combinație de gene diferită față de
cea a fratelui/sorei, are un bagaj emotional specific și diferit. Nici fiecare
familie nu este la fel cu o alta. Istoria noastră personală, lanțul nostru
transgenerational, experiențele emoționale, propriile programe mentale, propria
relație cu părinții, felul în care am devenit părintele acelui copil ne vor
influența, desigur, relația cu fiecare dintre copiii noștri.
Nicio comparație nu-i bună pentru
copii. Poate nu sunteți de acord cu mine și îmi veți spune că a-l compara pe un
copil cu altul, care este mai bun decât el, îl va ambiționa, îl va motiva, îl
va determina să se mobilizeze pentru a dovedi că și el poate, că poate chiar
să-l depășească, va trezi în el forțele nebănuite pentru a fi în competiție cu
acela cu care îl comparați frecvent. Comparația induce o ierarhie, o
etichetare. Și indiferent dacă sunt recompensatoare sau degradante,
comparațiile sunt întotdeauna stigmatizante, limitate.
Atunci când copilul este comparat
negativ, va dori poate să-l ajungă pe celălalt, să-l depășească – doar pentru
a-i demonstra părintelui că poate, că și el este cel puțin la fel de capabil cu
cel care este baza de comparație. Este acesta cu adevărat ,,motorul” pe care
vrem să îl adopte? Ne dorim cu adevărat copiii noștri să acționeze (numai)
conform celorlalți? Sau ne dorim ca ei să fie autentici, să fie ei înșiși, să
fie conștienți de valoarea lor unică?
Chiar și atunci
când încercăm să-i comparăm pe copiii noștri ,,în bine”, lăudându-i
comparativ pozitiv cu prietenul/vărul/fratele lor, am putea să facem rău.
Aproape la fel de mult! De exemplu: Ce bun dansator ești tu! Și ce performanțe ai tu la
dansuri! Uită-te la prietenul tău, toată ziua stă și bate mingea pe afară!
Dar poate că
băiatul tău nu mai vrea să fie un bun dansator, poate că i-ar plăcea să joace
și el fotbal, la fel ca prietenul lui, dar nu se pricepe așa bine, este mai
stângaci în mișcări pe teren.
Când copilul
este comparat ,,în bine’’, el va
crede că valoarea lui există doar atât timp cât va face acel lucru pentru care
este lăudat. Acest fapt nu face decât să pună o presiune cumplită asupra lui! Și
îl neliniștește, îl face să fie incomod cu propria lui imagine, preocupându-se
tot timpul să nu dezamăgească, să-și mențină acel standard al perfecțiunii,
deși uneori ar vrea să lase și el garda jos, să fie el înuși. Va ajunge să
creadă că valoarea lui personală constă în ceea ce este de lăudat la el, căci
altfel ar fi un ,,nimeni”.
Să lăsăm deoparte propriile așteptări
pentru copiii noștri, așteptări adesea dictate de societate, pentru a descoperi
mai bine tot ceea ce au ei de oferit, chiar și cu lacunele lor sau eventualele
întârzieri, pentru a ne concentra mai bine asupra singurului lucru care ar
trebui să conteze: progresul lor.
Surse:
Georgeta
Pânișoară – Psihologia copilului modern
Cristina Ștefan – Fii părintele pe
care și-l dorește copilul tău!
No comments:
Post a Comment