Permisivitatea = neglijență ?!

 

Libertatea neîngrădită acordată copilului poate fi uneori foarte dăunătoare. Copiii fără limite sunt considerați de către profesori ca fiind indisciplinați. De fapt, ei se simt în nesiguranță și neocrotiți, întrucât nu au bariere care să-i ferească de situații cărora nu sunt pregătiți să le facă față.

Această libertate fără niciun fel de limite va transforma copilul într-un tiran plictisit. Dacă-i permitem totul, trebui să avem grijă ca satisfăcându-i poftele să nu-i înăbușim dorința. Dorința de a obține tot ceea ce își dorește printr-un efort cât de mic.

Imperativul ,,dă-mi” al copilului trebui să se lovească și de refuzuri, restricții, reguli -,,nu-ți dau”, ,,nu se poate”, ,,nu e voie”. Și noi, ca adulți, avem de respectat reguli pentru a trăi civilizat și pentru a fi integrați în societate.

Casa, familia, prietenii reprezintă societatea în care trăiește copilul. Așadar, implicit și el trebuie să se supună unor reguli. Cum ar fi dacă cel mic ar zice ,,vreau să aprind o cutie de chibrituri” sau ,,vreau să mă joc cu cuțitul”? Când fiecare face ce vrea, rezultatul este un conflict permanent. Conflictele perturbă relațiile interpersonale, care ajung să se intensifice, apoi apare contradicția. Într-o atmosferă conflictuală, stresul și încordarea produc tensiune, furie, nervi și iritabilitate; toate aspectele negative ale vieții sociale înfloresc.

Când bebelușii se apropie de vârsta de un an, părinții încep să se confrunte cu problema stabilirii limitelor. Copiii caută limite pentru comportamentul lor, dar părinții se tem adeseori să spună ,,nu vreau”, ,,nu te las” ș.a. Cu cât mai repede este în stare persoana care are în grijă un copil să fixexe aceste limite, cu atât mai ușor va fi pentru copil să renunțe la ,,testare” și să se întoarcă la joacă. Părinții se tem uneori că vor strivi spiritul copilului dacă sunt fermi și consecvenți în privința regulilor. De fapt, este exact invers. Un copil nu se simte liber dacă granițele nu sunt clar delimitate.

Pedagogul Janet Gonzales – Mena a folosit următoarea analogie pentru a descrie nevoia de limite a unui copil: să ne imaginăm că trecem cu mașina peste un pod pe timp de noapte. Dacă podul nu are balustrade, vom conduce încet și cu teamă. Dar dacă vedem balustradele de o parte și de alta, putem conduce pe pod cu încredere și ușurință. Așa se simte un copil mic în privința limitelor din mediul său înconjurător.

În căutarea ,,balustradelor” de care are nevoie ca să se simtă în siguranță, copilul va continua să testeze adultul care are grijă de el până când limitele vor fi stabilite cu claritate.  Lupta pentru putere este o parte necesară a dezvoltării sinelui unui copil; cu toate acestea, trebuie ca în final micuțul să știe că adultul are ultimul cuvânt. De obicei, copiii nu recunosc asta, dar nu-și doresc să fie atotputernici, iar posibilitatea de a deveni astfel poate fi într-adevăr înfricoșătoare. Copiii crescuți fără limite ferme și consecvente sunt nesiguri și plictisiți de viață. Încărcați cu prea multe decizii de luat și prea multă putere, ratează libertatea plină de voioșie  pe care o merită fiecare copil.

Copiii nu se simt nefericiți atunci când adulții de care au o nevoie disperată stabilesc limite comportamentale. Este mai ușor pentru un părinte să-i facă pe plac copilului decât să fie ferm și consecvent, iar copilul știe acest lucru. Un copil poate să țipe, să plângă sau chiar să aibă un acces de furie atunci când părintele stabilește limitele. Totuși, în adâncul inimii lor, copiii simt când părintele se străduiește din toate puterile să le ofere un cuib sigur și dragoste adevărată.

 

Surse:

Janet Lansbury – Nu există copii răi