Orice mamă poate fi super-erou!

 

Sunt genul de persoană care absoarbe și se lasă afectată de sentimentele tuturor, în special de acelea alea fetiței mele. Dar știu că este imperativ pentru binele ei să rămân calmă și concentrată chiar și în fața celor mai intense emoții ale ei.

Când ne pierdem calmul, mare parte din ceea ce spunem și facem nu ajunge la copiii noștri. Tot ceea ce învață ei atunci când ne agităm este că au puterea să ne facă să suferim sau să ne stârnească furia, ceea ce îi neliniștește, creează o atmosferă nesănătoasă și, de obicei, îi face să-și repete comportamentele dificile până când ne recăpătăm controlul. Sau poate că spuneam lucuri de genul ,,Mă necăjești foarte tare!”. Vulnerabilitatea noastră le creează copiilor vinovăție și insecuritate, împovărându-i cu o cantitate neobișnuită de putere și lipsindu-i de autoritatea încrezătoare și blândă de care au nevoie.

Niciodată nu o sa ne placă atunci când copiii noștri sunt supărați și uneori o să ne pierdem calmul. Și asta nu o dată, de două ori. Cum ne putem controla sentimentele și reacțiile?

Apreciez sfaturile minunate oferite de părinți, bloggeri și profeșioniști pentru a ne ajuta să ne temperăm reacțiile emoționale – lucruri pe care ar trebui să le facem în loc să țipăm sau să plesnim copilul când ne provoacă. Câteva dintre preferatele mele sunt: respiră, sună o prietenă, dansează și mămâncă o ciocolată (preferabil toate odată). Dar, în frenezia unui moment dificil, știu că am nevoie imediat de ceva mai puternic și mai eficient.

Așa că, atunci când fiică-mea este furioasă, supărată, când se agită sau cedează nervos, mă imaginez ca fiind un super-erou echipat cu un costum super mișto ce are o armură care mă apără de cele mai acute și enervante izbucniri emoționale. Și ca orice super-erou care se respectă, evident că am și niște puteri supraomenești de parenting:

1.     Înțeleg că un comportament dificil înseamnă un strigăt de ajutor – lucrul cel mai bun pe care îl poate face copilul meu în momentul respectiv.

2.     Îmi amintesc să recunosc emoțiile și punctul de vedere al copilului meu.

3.     Am încredere în mine să stabilesc și să mențin limitele într-un stadiu incipient și să o fac cu calm, discret, sincer și într-un mod în care copilul să nu se simtă pedepsit.

4.     Știu că adeseori cuvintele mele nu sunt de ajuns. În cazul în care copilul nu-și încetează comportamentul nedorit, trebuie să intervin si să o ajut să facă asta.

5.     Nu mă tem de ceea ce pot crede alții atunci când trebuie să-mi iau în brațe copilul care țipă și plânge și să-l duc departe de o situație problematică. Copilul meu este pe primul loc.

6.     Am curajul să las emoțiile copilului să-și urmeze cursul complet fără a încerc să o grăbesc, să o fac să tacă sau să o conving să înceteze. Pot să spun ,,Te înțeleg, ai emoții foarte puternice în acestă privință”, în loc să răcnesc ,,Gata!”.

7.     Mă port firesc în continuare, fără urmă de resentiment, odată ce a trecut furtuna copilului meu.

8.     În loc să ma simt furioasă, vinovată sau descurajată tot restul zilei, mă felicit că sunt un părinte extraordinar, un erou.

Ocazional, desi de rar, perspectiva mea de super-erou îmi permite chiar să recunosc cât de special a fost acest moment. Sunt capabilă să călătoresc în timp spre viitor cu super-viteză, să mă uit în urmă și să îmi dau seama că aceasta a fost un timp de cea mai bună calitate petrecut împreună. Nu a fost prea frumos, dar am fost apropiate. Îmi voi aminti că mi-am iubit copilul chiar atunci când a trecut prin cea mai rea fază a lui și mă voi simți extraordinar de mândră.