Viața de profesor

 

Cred că o parte din voi, cititorii acestui blog, stiți că practic cea mai frumoasă meserie, cea de profesor. Aș spune că nu există ceva mai minunat, dar si provocator decât să fii profesor, în special în aceste zile.

Acum că am acumulat ceva ani la catedră, m-am gândit să vă fac o incursiune în această meserie, și poate cu ocazia asta mai află lumea că mai sunt și alte tipuri de profesori, nu numai cei despre care auzim frecvent că fie jignesc elevii, fie îi scot din clasă, doar pentru a-și putea desfășura ora. Se poate și ALTFEL!

Primul an ca profesor este dificil. Zilele pot deveni confuze, cam demoralizatoare, deprimante, chiar și înspăimântătoare, dar ai, de asemenea, momente de bucurie profundă, în care realizezi de ce unii o privesc ca pe cea mai bună slujbă din lume, momente în care te simți o ,,parte din soluție”; (astea durează fix până la următoarea lecție, când vei fi imediat și repede predat clasei pregătitoare/ a 4/ 6/ 8-a pentru a fi luat în primire de elevii acestora și apoi cuprins de tremur).

De la primul meu an în învățământ, am ajuns la al 10-lea și am realizat că dacă în timpul orelor de pregătire psihopedagogică, vreun profesor ne-ar fi povestit mai mult din practica lui, și poate din tehnicile lui, poate mi-ar fi fost mai ușor în acest parcurs didactic. Dar tot răul spre bine; poate că asta trebuie să se întâmple (mai bine zis, să nu), ca astfel să ajung să mă ghidez în sala de clasă după propriile reguli astfel încât, atât eu, cât și elevii mei să fim convinși că ora nu a fost o pierdere de timp.

Să începem cu începutul!

Vaaaaaai de miiiiiiineeee!

Cum va fi oare posibil să te descurci de una singură cu douăzeci și cinci de suflete într-o clasă? Ce se va întâmpla dacă nu vor face ce le spun? Dar dacă o vor lua complet razna? Dacă se vor face roșii ca focul? Dacă vor fi nebuni de legat? Oh, Doamne, ești nepregătită! Ești extrem de nepregătită! Te vor linșa. Nu ești făcută pentru asta. Nu ești la slujba potrivită. Nu mi-am ales bine meseria. Mai bine mi-aș da demisia înainte ca totul să devină prea tragic.

Teama profesorului începător în legătură cu elevii indisciplinați este similară cu teama curcanului de Ziua Recunoștinței, prin faptul că nu este pe deplin justificată. Nici profesorul, nici curcanul nu sunt pregătiți adecvat pentru întreaga oroare a ceea ce urmează să înfrunte. La orele de psihopedagogie, rareori se alocă mai mult de o zi pentru formarea cadrelor didactice cu privire la gestionarea comportamentului, iar aceasta constă în general în a sta mut, privindu-l pe mentor cum controlează, fără nici cel mai mic efort, o clasă de elevi, în vreme ce un amfiteatru este plin de adulți ce gândesc același lucru: ,,Ei bine, trebuie să fie ușor,  nu-i așa? Copiii din filmulețul profului sunt cu toții bine hrăniți, fac parte cu siguranță din clasa de mijloc și sunt, evident, ușor de gestionat. Nu cred că vor fi prea mulți de genul ăsta în școala în care urmează să fiu repartizat.”

Acest lucru s-a dovedit adevărat în primul meu an în învățământ. Credeam că îi voi ține sub control pur și simplu prin faptul că eram o fată tânără, simpatică și drăguță și că eram capabilă să citesc din cărți cu voce tare într-un fel actoricesc. Greșit!

În primul meu an de predare, m-au băgat într-o sală de clasă și m-au lăsat să mă descurc singură.

Sub nicio formă modulul de psihopedagogie nu m-a pregătit pentru Andrei cel panicat și smiorcăit; pentru Mihai care țipa că azvârle cu scaunul; pentru întreaga clasă a 8-a, ai cărei elevi refuzau să facă orice îi rugam, ca să nu zic că îi rugam constant; pentru tot dezastrul regretabil care reprezenta dorința mea de a fi un bun profesor, dar care se clătina.

Mi-ar fi fost mult mai ușor dacă aș fi avut măcar câteva dintre informațiile pe care mi le-am adunat singură datorită experienței la catedră. Gestionarea comportamentului este, de fapt, mai ușor de făcut, cu condiția să respecți câteva reguli, și de asemenea, cu condiția să nu ți se fi oferit cea mai dificilă clasă din școală chiar în prima zi a profesiei tale. Regulile te ajută să ai controlul asupra clasei. Iar asta este cheia: Este clasa mea. Eu sunt profesorul. Dacă nu aș fi învățat să dețin controlul, s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei, copiii nu ar fi învățat nimic și, ceea ce este și mai grav, ar fi avut o experiență extrem de neplăcută, căci nu s-ar fi simțit deloc în siguranță.

Dar pentru că deja partea asta de introducere mi-a ocupat destul spațiu, iar ție cititorul destul timp pentru a citi, intru într-o scurtă pauză până săptămâna viitoare când încep să descriu regulile care pe mine mă ajută să am elevi fericiți și dornici de școală.