Distruge fantezia!

            Noi, părinții, suntem regizorii perfecți. Copilul din filmul nostru este nici mai mult, nici mai puțin decât un geniu. În fanteziile noastre, comandăm copilul perfect de parcă am comanda un fel de mâncare sofisticat. Două polonice de Albert Einstein, un strop de Mahatma Gandhi, o halcă de Maria Tereza, un praf din niște vedete talentate - Adele, Julia Roberts sau Leonardo DiCaprio. Nu contează că noi nu ne-am apropiat câtuși de puțin de asemenea standarde în viață.

            Locul ideal în care se desfășoară filmul nostru este o versiune a unui parc tematic de tip Disneyland. Aici, copiii sunt fericiți tot timpul, își iubesc necontenit părinții și sunt întotdeauna docili și recunoscători. Sunt de asemenea binecrescuți, scriu felicitări, spală vasele, trag apa la toaletă, își fac patul, mănâncă legume - toate astea fără să le-o cerem.

            Iar la un moment dat, spre miezul nopții, ne-a izbit cu violență revelația că nu-i deloc floare la ureche! Suntem ,,condamnați” pe viață la muncă silnică. Acum a apărut un nou șef, iar orele suplimentare sunt neplătite. Tare nătângi am mai fost! Am lăsat balonul de săpun al fanteziei să crească atât de monstruos de mare în acele nouă luni de incubație, încât a pus stăpânire pe mințile noastre raționale. Chiar am crezut că ,,producem” și ,,creăm” niște copilași angelici pe care-i vom avea sub controlul nostru absolut?!

            Chiar și după ce scenariile noastre fanteziste de dinainte de naștere sunt distruse de realitate, nu contenim să ne creăm filme în minte. Aceste proiecții și așteptări continuă să se modifice și să evolueze permanent. Rămânem fideli amăgirilor noastre despre perfecțiune și măreție. Ne dăm seama că este greu să fii părinte, dar e agățăm de viziunile noastre că într-o zi din viitor - dacă ne-am ține copilul în frâu suficient de bine - va câștiga te miri ce concurs pe la școală sau chiar o medalie olimpică, asta dacă toate ingredientele trebuincioase sunt la locul lor.

            Copiii care sunt siliți, prin educația lor, să joace în filmele părinților lor se simt întotdeauna rătăciți, neînțeleși și claustrofobi. Vor să urle: ,,hei, nu vreau decât să-mi trăiesc viața. Scoate-mă din filmul tău!”. Dar nu pot s-o facă, pentru că rolurile le-au fost distribuite din fragedă pruncie și continuă să le interpreteze pe parcursul copilăriei lor - fiindu-le imposibil să se elibereze de ele.

            Când devenim conștienți de filmele pe care ni le creăm în minte, le facem copiilor noștri un serviciu fantastic. Nu doar că încetăm să mai punem în practică fantezii pe care ni le formăm singuri, dar îi scutim pe cei mici de vinovăția și de rușinea că nu ne transformă năzăririle în realitate. Ne eliberăm copiii de rolurile în care îi distribuim, care de mult ori nu sunt alegerile lor voluntare, și în schimb îi ajutăm să își găsească singuri personajele în scenarii care se potrivesc cu ceea ce sunt ei cu adevărat. Prin asta, le dăm în sfârșit frâu liber copiilor din ghearele fanteziilor noastre claustrofobe și le îngăduim să-și ia zborul către văzduhul posibilităților nesfârșite ale propriului lor destin și al esenței lor autentice.

            Motivul majorității conflictelor noastre, mai ales ca părinți, este schisma dintre așteptări și realitate. Cu cât e mai mare schisma, cu atât mai intense sunt conflictele.

Așadar, ce e de făcut? Trebuie să pătrunzi în tine însuți și să fii sincer față de filmul tău și scenariile lui. Cu cât ai mai multe asteptări neconștientizate pentru copiii tăi, cu atât mai mare este potențialul pentru dezamăgire când ei nu-ți îndeplinesc aceste așteptări. E nedrept pentru puștii tăi, nu-i așa? Habar n-au care-s fanteziile tale și cu atât mai puțin cum să ți le satisfacă. Când acționăm fără să ne dăm seama pornind de la aceste scenarii de film, ne predispunem atât copiii, cât și pe noi înșine la eșec.

Poate fi destul de dureros să ne debarasăm de filmele noastre fanteziste. Dar ceea ce e posibil să descoperim, de îndată ce acceptăm realitatea, în loc să ne luptăm cu ea, este o senzație mai profundă de liniște. În loc să ne învinovățim copiii pentru că nu ne pun în scenă fanteziile, putem începe să găsim modalități să celebrăm ceea ce li se înfățișează copiilor noștri, fără reproșuri sau rușine.

Copiii noștri - exact ca noi - merită să trăiască într-un film pe care și-l creează singuri, nicidecum într-unul meșteșugit de părinții lor sau de lumea exterioară. Când oamenilor li se permite să-și încropească propriile lor experiențe de viață, pornind de la propriile lor visuri și viziuni, se transformă în niște ființe rezistente și merituoase.  Se consideră pe ei înșiși ca fiind ,,îndeajuns de buni” într-o manieră intrinsecă. Așa se întâmplă și cu copiii noștri. În loc să simtă că trebuie să trăiască în funcție de așteptările sau de fanteziile noastre, trebuie să se simtă ancorați în propria lor relație cu ei înșiși. Când noi, părinții, renunțăm la năzăririle noastre pentru cei mici și le permitem să-și îmbrățișeze și să-și întrupeze propriile drumuri în viață, le oferim inestimabilul cadou al sentimentului propriei valori și al autocelebrării. Totul pornește de la angajamentul nostru de a intra pe aceeași lungime de undă cu ceea ce sunt cu adevărat copiii noștri, în loc să-i modelăm într-o versiune fantezistă a ceea ce credem noi că ar trebuie să fie.

Parenting în era digitală

 

            Unul dintre lucrurile pe care toți părinții și le doresc cel mai mult este să aibă copii capabili să-și gestioneze propriul comportament și să fie suficient de atenți pentru a avea performanțe bune la școală.

            Putem alege să folosim orice instrument de care dispunem pentru a le gestiona comportamentul în locul lor, fie că este vorba de un clip de pe YouTube, un film sau un joc pe iPad. Dar să fie clar: cu cât folosim mai mult aceste instrumente acum, cu atât vom ava mai puțin parte de genul de copii care să-și poată regla propriile emoții, să-și gestioneze singuri timpul petrecut în fața ecranului pe măsură ce cresc, și să dezvolte capacitățile de concentrare esențiale pentru învățare.

            Capacitatea noastră de a inventa tehnologii conective a depășit cu mult abilitățile noastre de a gestiona efectele acestora asupra vieții noastre. Cum ar putea copiii noștri să gestioneze totul mai bine? Chiar credem că, doar pentru că ei pot folosi tehnologia mai bine decât adulții, pot să gestioneze pe deplin utilizarea acesteia și efectele sale asupra psihicului, relațiilor și stimei lor de sine?

            Iată un răspuns: Educă-te cu privire la tehnologie. Roagă-ți cel mai priceput prieten în materie de tehnologie să te ajute să înveți despre setarea restricțiilor pe un telefon, filtrarea materialelor nepotrivite și despre depistarea aplicațiilor fantomă. Învață cum funcționează Instagram, Snapchat și creează-ți propriile conturi, astfel încât să le poți urmări pe cele ale copiilor tăi. Și pe ale prietenilor lor.

            Iată un răspuns și mai bun: Educă-te în legătură cu ceea ce se întâmplă în viața socială online a copiilor tăi. Nu-i spiona tot timpul (deși este o necesitate să ai codurile de acces de la telefoanele lor) și nu-i sâcâi cu întrebări. Dar întreabă-i în mod constant despre viața lor online. Fii pur și simplu curios, fără să folosești automat un ton critic. Cere-le să-ți arate câteva dintre videoclipurile sau meme-urile lor preferate sau să-ți povestească despre celebritățile pe care le urmăresc pe Facebook sau Instagram. Continuă pur și simplu să le pui întebări.

            Dacă suntem sinceri, unul dintre principalele motive pentru care noi, părinții, avem dificultăți în privința copiilor noștri și a tehnologiei este că ne temem să nu fim ,,neplăcuți”. Înainte de a decide care vor fi regulile pentru fiecare vârstă în parte și  înainte de a decide ce consecințe și privilegii vei pune în aplicare, gândește-te așa: Nu am nevoie să fiu plăcut, nu am nevoie să mi se mulțumească. Am nevoie să fiu clar, curajos, blând și calm.

            Poți să o faci!

Un altfel de “La mulți ani”

                 Învățământul este o carieră pe viață. Pe de altă parte, este doar o slujbă. Este foarte posibil să ai în același timp aceste două păreri, aparent conflictuale, la fel cum e posibil ca aceste două opinii să nu se incomodeze una pe cealaltă prea tare. Ți-ai ales probabil această meserie pentru că îți urmezi pasiunea:  o pasiune pentru șansa la viață a copiilor, pentru materia pe care o predai sau chiar pasiunea de a avea o meserie interesantă. Cu toate acestea, există momente când idealurile pompoase nu vor fi suficiente pentru a ajunge cu bine la finalul zilei. Trebuie să fii realist în privința a ce poți realiza și a așteptărilor de la propria persoană.

            Chiar și cu toată voința din lume, vor exista niște copii, sau poate chiar clase întregi, cu care îți va fi greu să te înțelegi și pe care îți va veni greu să-i placi. Vei fi șocat când vei realiza pentru prima dată că poate exista un copil de care să nu îți placă, dar ale cărui șanse la educație sunt răspunderea ta. Iartă-te, pentru că ești om și ține minte că, dacă ai fi încuiat într-o cameră cu treizeci de adulți, ar exista câțiva care nu ți-ar trezi afecțiunea. Vor exista copii cu care nu vei putea relaționa. Mie încă mi se întâmplă asta. Mă simt inutilă din cauza faptului că nu am nici cea mai vagă idee, după ani de experiență, cum, Doamne iartă-ma, să fac trei copii din clasa la care predau să participe la oră. Și atunci mă iert.

            Să ai în vedere că meseria de profesor este poate cea mai grea meserie posibilă. Este adevărat, primim concedii luni, însă volumul de muncă al acestei meserii este imposibil de controlat. Nu îți poți face meseria cum trebuie. Iar dacă încerci să o faci cum trebuie, te vei sinucide. Dacă te afli într-o situație în care cerințele sunt atât de mari, încât ai impresia că îți pierzi identitatea, oprește-te. Mergi la un film, vizitează-ți prietenii, fă ceva care să te facă să uiți de muncă. Întrucât meseria de profesor este o vocație, sunt unii oamenii care cred că cine are o vocație nu ar trebui să aibă viață personală. Ignoră-i. Un profesor bun are experiențe si în afara casei, iar astfel de experiențe oferă informații despre ce fel de persoană este profesorul în clasă.

            Fă-ți o promisiune că vei rezista și nu vei pleca din sistem! Respectă-ți această promisune! Nu renunța la meserie când drumul devine anevoios! Fă-ți meseria cu multă dragoste de copii, fii mai bun în ceea ce faci cu fiecare zi ce trece! Iar cu timpul, când vei merge pe coridoarele școlii și vei observa multe fețe zâmbitoare care se vor lumina când te vor vedea; vei auzi multe voci animate care te vor striga pe nume și vor afirma că este, așa cum se zvonește, cea mai bună meserie din lume.

Puterea etichetelor

 

        Cu toții ne putem aminti nenumărate povești despre purtarea etichetelor. Chiar dacă sunt aplicate într-o manieră inocentă, acestea pot deveni perfide. Adevărul este că etichetele sunt printre cele mai puternice forțe care modelează relația cu lumea. Ele au capacitatea remarcabilă de a dăinui mult mai mult decât ar trebui. Fiecare dintre noi putem enumera mai multe etichete care atârnă pe noi asemenea unor notițe adezive extrem de lipicioase: talentat, plin de potențial, amuzant, mediocru, puțin cam lent, leneș, pretențios, relaxat, încăpățânat, frumos, melodramatic, pacoste, slab, muncitor, oaia neagră...

            Nu toate aceste etichete sună nociv, știu, dar pot să fie. Ai văzut vreuna care ți se aplică ție? Gândește-te la modul în care această etichetă ți-a modelat părerea despre tine însuți. Cum ți-a influențat procesul de luare a deciziilor? Alegerea carierei? Cum te afectează această etichetă și astăzi?

            Partea complicată a etichetării este că, de multe ori, aceste etichete par corecte. La urma urmelor, ele nu apar pur și simplu din senin. Etichetele se bazează, de obicei, pe anumite trăsături observabile sau tipare comportamentale. Doar pentru că unul dintre copiii tăi a demonstrat un anumite tipar comportamental la un moment dat, nu înseamnă că trebuie să-l marchezi cu o etichetă pe viață. Ne grăbim atât de mult să ne judecăm copiii în funcție de mici momente din viață, fără să vedem o imagine mai amplă a diferitelor posibilități. Ori de câte ori ne etichetăm copiii, chiar și într-o recunoaștere nevinovată a anumitor caracteristici, limităm drastic spațiul lor de a deveni orice altceva. Prin etichetare, eliminam miracolul inerent călătoriei copilăriei.

            Ceea ce spui despre copiii tăi este mai important decât ceea ce le spui lor. Sună ciudat, dar e adevărat. Din această perspectivă, cât de importante devin chiar și etichetele aparent inofensive precum ,,fata tatei” și ,,băiatul mamei”?! Gândește-te pentru o secundă la sensurile implicite ale unor astfel de fraze. ,,Fata tatei”? Serios? Este proprietatea lui? Va continua să fie ,,a lui” când va deveni adolescentă, adultă, soție, părinte? Sau va deveni a ei înseși?

Similar și în cazul construcției ,,băiatul mamei”. Cum crezi c-ar afecta asta sentimental de sine sau de masculinitate al unui băiat? Putem folosi astfel de etichete cu toată nevinovăția și afecțiunea, dar ele pot avea o putere incredibilă în viețile famillilor noastre.

            Ceea ce trebuie să învățăm ca părinți este să luptăm pentru dreptul copiilor noștri de a evolua. Trebuie să luptăm pentru dreptul fiecărui copil de a-și crea propria unicitate în lume.

Ce anume țipăm atunci când o facem?!

 

            Să fii ,,la conducere” ca părinte reprezintă o schimbare fundamentală în țelul tău ca părinte. Să fii cu adevărat la conducere înseamnă să ai puterea de a crea o maturizare trainică și continuă, nu doar de a exercita puterea și de a pretinde obediență. Înseamnă să te controlezi pe tine însuți, indiferent ce se întâmplă, astfel încât să-ți poți influența mai bine copiii pentru a lua decizii pozitive.

            Acest lucru presupune o schimbare radicală, o trecere de la a controla comportamentul copiilor tăi. Scopul tău nu este acela de a controla. Scopul este de a influența. Trebuie să susții și șă respecți mereu capacitatea lor de a face alegeri, chiar și alegerile cu care nu ești de acord. Dacă nu sunt liberi să-și facă propriile alegeri, nu pot învăța legătura dintre alegeri și consecințe.

            Dacă țipăm la copiii noștri atunci când devenim reactivi emoțional, comunicăm un singur mesaj: liniștește-mă! Indiferent de cuvintele care ne ies de fapt pe gură, indiferent cât de lungă este tirada noastră, indiferent cât de mari sunt copiii noștri, atunci când țipăm, mesajul este întotdeauna același: liniștește-mă! Ori de câte ori reacționăm la comportamentul copiilor noștri prin țipete, îi implorăm de fapt să ne ajute să ne calmăm anxietatea.

            Transmitem faptul că nu putem suporta ca ei să nu se supună, să nu asculte sau să nu se calmeze. Nu putem gestiona asta, așa că o luăm razna: ,,Nu pot să cred că ai făcut asta!’’, ,,De ce ai aruncat cu mâncarea pe jos?!”, ,,Uită-te la mine când vorbesc cu tine!” etc.

            Inserează orice cuvinte dorești, mesajul este întotdeauna același: ,,Am nevoie ca tu să te conformezi, altfel o să-mi ies din sărite. Și când îmi ies din sărite, am nevoie ca tu să te conformezi, ca să pot să mă calmez din nou. Toate reacțiile mele emoționale depind de tine.”

            Cum ar trebui un copil de doi sau de paisprezece ani să facă față unei asemenea presiuni? Pentru că despre asta este vorba, presiune. Când ne punem toate butoanele emoționale în mâinile copiilor, ne concentrăm cu totul asupra lor. Începem să orbităm în jurul lor, corelându-se toate răspunsurile emoționale de performanța lor școlară, de bunele lor maniere, sau de orice alte alegeri fac în ziua de azi. Întreaga viață emoțională a familiei este acum legată de capriciile, slăbiciunile și durerile de creștere ale celor mai puțin maturi membri ai familiei.

            Și ce e de făcut atunci când o luăm razna emoțional?! Trebuie să faci din ținerea în frâu a propriilor reacții emoționale priorotatea ta numărul unu. Atunci când ne confruntăm cu un moment de anxietate, începem să ne grăbim, să intrăm în panică și să ne concentrăm asupra celeilalte persoane.

            Motivul este că toți avem factori declanșatori - anumite imagini, sunete sau cuvinte care ne fac să izbucnim sau să ne închidem în noi. Factorii noștri declanșatori pot să varieze în intensitate, în funcție de ora din zi, de persoana cu care avem de-a face sau de locul unde apare situația respectivă. Și se pare că nimeni nu ne determină să ne ieșim din sărite mai bine decât proprii copii.

            Pentru ca tu să exerciți o poziție de autoritate în familie, să ai influența de durată asupra alegerilor copilului tău pe care ți-o dorești, trebuie mai întâi să te calmezi. Trebuie să-ți calmezi propria anxietate, refuzând să o transferi asupra copilului tău și să înrăutățești situația.

            Pentru a fi la conducere, trebuie să capeți control asupra propriei persoane. Iar pentru a face acest lucru, trebuie să fii dispus să te dezvolți.

            Chiar dacă e greu.

Cuvântul magic: PASIUNE

 

            Dacă nu ai pasiune pentru materia pe care o predai, atunci poate că e mai bine să faci o muncă de birou. Turuind întruna despre cât de minunat este un anumit lucru, când, în realitate, tu consideri că nu e decât o mare tâmpenie, va fi greu de susținut de-a lungul unei cariere care ar putea dura patruzeci de ani și ar însemna ca tu să te întorci la vechiul loc de muncă, de care tocmai ai fugit urlând. Pasiunea este vitală în sala de clasă!

            Dacă țelul tău este acela de a deveni un profesor extraordinar, trebuie să simți pasiune pentru ceea ce predai, indiferent care este acea materie. Profesorii nutresc o pasiune pentru materia lor ce le iese prin fiecare por.

            În majoritatea cazurilor și cu condiția să predai materia în care te-ai specializat, vine cam de la sine faptul că un profesor va simți această pasiune. Una este să ai o pasiune și alta înseamnă să fii în stare să o transmiți într-un mod credibil, să o poți manifesta astfel încât aceasta să fie transmisă elevilor tăi, care așteaptă să le vină rândul să participe la lecția ta, țopăind de bucurie, într-o stare febrilă de anticipare exaltantă, inventând cuplete muzicale drăguțe pentru a te lăuda.

            Mulți dintre noi suntem obișnuiți să ne ținem pasiunile ascunse de ochii mamei sau ai partenerului de viață, de aceea, atunci când vine vorba despre mediul din sala de clasă, ni se activează rezerva pentru a fi cât se poate de serioși și suntem precauți să nu depășim limita, de teamă ca nu cumva elevii noștri să ne considere prea exuberanți, prea penibili, prea oricum. Elimină acest gând imediat ce apare. Pentru majoritatea copiilor, ,,profesor” și ,,cool” nu vor apărea niciodată în aceeași propoziție decât dacă cel de-al doilea este prefixat de niște cuvinte ca ,,patetic”, ,,nenorocit” și de prefixul ,,ne-“. Ei ne percep în niște termeni mult mai ușor de conceput: suntem fie ,,buni”, ,,ai naibii”, sau ,,în regulă” (,,în regulă” fiind, în mod paradoxal, cel mai înalt nivel pe care îl putem atinge).  Dacă ți-ai ales această profesie ca să fii considerat cool de niște copii, chiar ar trebui să ieși mai mult în lume. Ideea lor despre cool nu coincide cu a ta. Nu te lăsa măgulit de asta. Așa că nu-ți trage singur o mamă de bătaie pentru că te-ai băgat în așa ceva. Numai când îți vei pierde orice simț de autoconștiință vei preda cu adevărat furtunos și nu lăsa pedeapsa stânjenitoare a unui copil să te îndepărteze de drumul tău.

            Este mult mai ușor să lași tonul vocii puțin mai jos decât să-l urci prea sus, așa că intră la prima oră cu sentimentul că îți vei entuziasma elevii, pentru ca ei să dezvolte o pasiune pe viață pentru apostrof, algebră ori muzică; pentru orice urmează să îi înveți. Dacă ai depășit cu prea mult limita, copiii îți vor da de veste repede și poți reveni cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, dacă intri la oră afișând o mimică sfioasă, mai mult ca sigur că îi vei plictisi pe copii atât de rău, încât va deveni responsabilitatea lor morală să se poartă urât, să te săpunească bine.

            Așadar, ține minte că nu ar trebui să fii atât de mare, încât să nu mai existe loc în clasă și pentru copii și că ar trebui să încerci să scapi de ideea de a fi rezervat. Pentru a transmite acel ,,Uau!” copiilor pe care îi înveți, tu trebuie să fii ,,Uau!”, acel ,,Uau!” Uitați-vă la asta! Nu-i așa că este fantastic? Nu-i așa că este incredibil și absolut, și permanent, și complet, și uimitor, și total, și nespus, și teribil, extrem de fascinant? Dacă ești capabil să faci asta în mod credibil, atunci sala de clasă devine locul tău de joacă.         

            Și atunci cum poți transmite tot acest entuziasm? Răspunsul se află chiar în întrebare, de fapt. Găsește-ți o modalitate de a-ți manifesta entuziasmul permanent. Asta nu înseamnă că nu poți avea o lecție cu adevărat inutilă, sau că este foarte greu să realizezi că nu prea ai chef să fii sclipitor azi, domnule, dar de-a lungul unui întreg an academic ar trebui să fii în stare să ai butonul ,,pornit” apăsat de mai multe ori decât cel de ,,oprit”. Fiindcă ești în stare să fii explicit în legătură cu cât de minunată crezi tu că este materia pe care o predai, vor începe treptat și elevii să-ți împărtășească părerea.

Ce e de făcut când totul se duce de râpă?

 

               În ciuda faptului că tu ai cei mai tari nervi de oțel și cele mai dibace mâini învelite în cele mai mătăsoase mănuși din satin și în ciuda faptului că planifici experiențe de învățare minunate, diferențiate adecvat pentru fiecare lecție în parte, este garantat că ceva se va duce de râpă la un moment dat.

            Școlile sunt niște centre în care ființele umane stau mult prea aproape unele de celelalte. Unele dintre aceste ființe, în principal elevii, au vieți în afara școlii, iar aceste vieți au tendința de a afecta modul în care ei își desfășoară activitatea în mediul școlar. De-a lungul timpului, am întâlnit diverse situații nu tocmai plăcute: elevi care și-au pierdut un părinte, elevi crescuți de bunici pentru că ai lor părinți muncesc în străinătate, elevi a căror dependență de PlayStation sau Xbox îi ține treji până foarte târziu. Iar aceștia vin la școală și noi ne așteptăm ca ei să funcționeze normal și ne supărăm când nu reușesc să facă asta. Copiii cărora le predăm sunt ființe umane. Sunt fragili.

            Amintește-ți acest lucru și fii mai indulgent cu ei când se poate. Percepe-i pe elevii tăi ca pe niște ființe individuale care funcționează sub greutatea unei presiuni unice pentru fiecare dintre ei. Caută să găsești persoana din spatele comportamentului: acea persoană pe care o placi, cea care ieri te-a făcut să râzi și care, așa cum suspectezi, trece printr-o perioadă grea în aceste momente și vorbește cu ea. Există un motiv ce se află în spatele fiecărui comportament neadecvat.

            Pentru a construi o relație pozitivă cu elevii tăi, tot ce ai de făcut este să lași de la tine. Fii uman! Dacă există probleme cu care te confrunți, spune-le. Fii deschis! Fii emotiv! Dacă te-a deranjat un anumit comportament, fii sincer în legătura cu acesta. Fii tu însuți!

            Haide să considerăm că toate emoțiile sunt virale. Pentru că așa este. Dacă cineva țipă cu furie la tine, are efectul de a te face să fii calm? Nu. Chiar deloc. Este cu mult mai posibil să te facă și pe tine să te enervezi la rândul tău. Dacă cineva de lângă tine râde, ce e mai posibil: să-ți provoace bosumflare sau să te facă să râzi, la rândul tău? Cea de-a doua variantă, desigur. Dacă accepți că poți prelua o emoție la fel de ușor precum iei o răceală, atunci care este o tehnică mai bună de management al clasei: să fii mereu într-o dispoziție proastă sau să fii doamna Rază-de-soare? Răspunsul este evident.