Stima noastră de sine este alimentată de două experiențe:
atunci când una dintre cele
mai importante persoane din viața noastră ne vede și ne ,,acceptă” așa cum suntem și atunci când ne simțim valoroși pentru ceilalți exact așa
cum suntem. Aceste două percepții sunt condiții necesare pentru stabilirea unei
vieți fructuoase, singuri și împreună cu alții.
Consider că toți părinții
își iubesc copiii, dar nu toți părinții sunt capabili să își exprime
sentimentele la fel de bine. Cu toate acestea, exprimarea iubirii este un
factor decisiv în dezvoltarea stimei de sine. La ce bun o inimă părintească
plină de iubire dacă părintele nu se poate comporta față de copil într-o
manieră care să fie resimțită ca iubitoare? Prea puțin contează intenția părinților
– ce contează este ceea ce simte copilul.
Copiii mici își recunosc deschis
nevoia de a fi văzuți. Iar exemplul este unul destul de comun:
la locul de joacă o fetița de un an și jumatate, când se
dă pentru prima oară pe tobogan, privește spre mama sa și strigă:
,,Uită-te la mine, mamă!”.
Majoritatea părinților sunt foarte
dispuși să se uite – cu toate acestea, fără a-și da seama, îi oferă copilului
ceva destul de diferit față de ce a cerut. Mama fetiței și-a lăudat fiica
spunând:
,,Ooo, dar ce pricepută ești! Bravo!”
Acest comentariu se vrea afectuos, dar este nefericit
deoarece asociază ,,a fi” cu ,, a reuși”.
Când adulții conversează astfel, spunem că ,,nu vorbesc
despre același lucru”. Să presupunem că îmi invit un bun prieten la cină într-o seară și, în timp
ce ne bem cafeaua după masă, îi spun: ,,Ce mă bucur că te revăd!”, iar el îmi răspunde: ,,Da, e clar că ai învățat să gătești!”.
În mod evident, suntem în două conversații diferite.
Așa se simte și fetița – ca și
cum ea și mama ei nu comunică. Fetiței nu i-a trecut niciodată prin minte că
trebuie să fie pricepută ca să se distreze pe tobogan. Este în mijlocul unei
experiențe, iar când spune ,,Uită-te la mine!” cere să i se
confirme experiența și existența – nici mai mult, nici mai puțin.
Alți părinți își exprimă iubirea într-un mod mai egocentric,
spunând: ,,Ai grijă să nu cazi și
să te lovești!”. Acest gen de îngrijorare permanentă otrăvește dezvoltarea stimei de sine, deoarece
mesajul pe care îl primește copilul este: ,, Nu mă aștept să te descurci!”.
De asemenea, atrage atenția
copilului dinspre propria lui experiență și o concentrează asupra sentimentelor
mamei. Dacă eu ca mama sunt în general îngrijorată, fiica mea aproape sigur va
coopera, devenind fie reticentă și anxioasă (cooperare directă), fie neîndemânatică
și predispusă la accidente, împlinind astfel așteptările negative ale mele.
(cooperare inversată).
Ce putem face ca părinți în
acestă situație pentru a alimenta stima de sine a copilului? Pentru a continua
povestea începută, tot ce trebuie să facă
mama fetiței din parc este să stabilească un scurt contact vizual, să-i facă
semn cu mâna și să spună: ,,Hei, scumpo!”. Astfel, ar indica faptul că a fost martoră la experiența fiicei ei. Fetița,
la rândul ei, ar primi o informație importantă: știe că a fost ,,văzută”. Asta i-ar satisface nevoia de a fi iubită și de a i se
comunica această iubire.
Dar să presupunem că mama
fetiței ar vrea să-i ofere copilului mai mult decât această confirmare. În
acest caz, ar putea să se uite atentă la chipul fiicei sale și, dacă vede
plăcere pură, să spună: ,,Pare foarte distractiv!”. Dacă plăcerea e amestecată cu frică pe chipul fetiței, ar
putea spune: ,,Pare
foarte distractiv...dar e și periculos, nu?”. Ceea ce face acum este să-i ofere fiicei o expresie – sau
un limbaj personal – pentru experiența ei interioară. Iar deținerea unui limbaj
personal, este o condiție importantă pentru dezvoltarea unei stimei de sine sănătoase.
Dar copiii dobândesc un limbaj personal doar atunci când părinții își fac timp
să se uite la ei și să le interpreteze expresiile și emoțiile.
Cu alte cuvinte, copiii au
nevoie să fie ,,văzuți”
înainte de a învăța să-și exprime verbal existența.
Bebelușii, care se pot exprima doar prin sunete, mișcări și expresii faciale,
se bazează pe părinții lor să identifice motivațiile acelor exprimări. În definitiv,
plânsul poate însemna ,,Sunt nemulțumit”, ,,Sunt supărat”, ,,Mi-e foame”, ,,Mi-e frig” sau ,,Mi-e
rău”. Este treaba părinților să își
dea seama ce descriere se potrivește fiecărui tip de plâns. Chiar când sunt
sugari, este important să îi privim în ochi și să le spunem:
,,A, ți-e frig, mititelule”
sau ,,Oh, ți-era foame.”
De ce este atât
de important să le oferim copiilor un limbaj personal pe care îl pot înțelege
și în care își pot exprima sentimentele și trăirile? Toate conflictele dintre
oameni care sunt importanți unul pentru altul pot fi rezolvate doar prin
folosirea unui limbaj personal. Dacă nu ne putem exprima în termeni personali,
devenim derutați cu privire la cine suntem, iar pentru ceilalți devine dificil să
știe ce poziție au față de noi.
Exemplul cu fetita de la locul
de joacă, exemplu preluat din cartea ,,Copilul tău competent”
a lui Jesper Juul, este simplu prin faptul că noi părinții nu trebuie decât să ,,vedem” ceea ce vedem
de fapt. Totul devine mai dificil atunci când istoria, prejudecățile,
ideologiile și egocentrismul nostru intervin ca un filtru între retina noastră
și corzile noastre vocale; când atitudinile și ideile stau în calea iubirii și deschiderii noastre. Asta
se întamplă mai ales când comportamentul copiilor și adolescenților este denaturat
de frustrare și suferință. În acele momente, lucrul de care au cel mai mult
nevoie este să fie văzuți așa sum sunt, nu judecați.
No comments:
Post a Comment