Cândva prin anii ’90 încă obișnuia să ningă iarna, practic nu exista Crăciun fără nămeți de
zăpadă. Cum nu exista Crăciun în care să nu mergem la bunici, vacanță pe care o
așteptam de când începea școala (fie vorba între noi).
Agitația începea cu câteva
zile înainte de Crăciun; împodobeam bradul, expediasem deja scrisoarea către Moș Crăciun, iar acum
încercam să-mi bag nasul peste tot, doar-doar făceam ceva de bine, ca moșul să
mă vadă și evident să-mi lase mult visatul cadou frumușel sub brad. Apoi urma
un scurt bagaj făcut pe fuga, cumva să nu pierd nicio clipă din distracția ce
mă aștepta pe ulița de la țară.
De dimineață mă îmbrăcam
corespunzător, cu ce se găsea pe atunci, căci lâna merinos sau combinezoanele
de tip scandinav nu erau așa la modă atunci (am verificat), luam sania din
dotare și pe poartă îmi era drumul. Uitam de foame, de sete, de frig, contau
doar bulgăritul și săniușul pe unde se putea sau aveam curaj. Mă întorceam în
casă roșie ca racul în obraji, mâinile deși ascunse în mănuși, abia așteptau să
se încălzească pe soba caldă, iar picioarele să aibă parte de orice, da uscat
să fie!
Bine că nu existau cărți de parenting pe vremea aia, că altfel se ducea de
râpă toată distracția; doar nu puteai lăsa copilul în frig atâtea ore pe ger năprasnic;
multele ore petrecute afară
s-ar fi redus la maxim o oră, asta bineînțeles dacă nu aș fi avut în jumătate
de oră nasul mai roșu ca Rudolph. (da, de Rudolph se știa încă de pe atunci).
Când nu eram afară, încercam
să o ajut (de fapt cred că o cam încurcam, dar na, asta-i farmecul nepoților)
pe mamaia la făcutul de colaci pentru colindatori, căci cineva trebuia să-i și
deguste.
O altă parte frumoasă a
Crăciunului era mersul la colindat. Aici aveam parte de doua scenarii.
Scenariul 1. Colindatul clasic pe care-l cunoaște toată lumea și care se
întampla la oraș, unde mergeam și colindam pe la toate rudele și cunoscuții.
Scenariul 2. Se întampla la țară, colindam curtea în lung și-n lat
fredonând colinde; la țara mea, nu am înțeles prea bine care era treaba cu obiceiul
ăsta, se duceau la colindat doar băieții (unde era C.N.C.D-ul atunci, ah?!);
probabil fetele ramâneau acasă
pentru a fi colindate, pe principiul orice fată așteaptă să fie cucerită cu un
colind. Norocul meu este ca având un frate, am tratat obiceiul de neînțeles ca
pe o oportunitate pentru mine; el umbla, colinda cât era ziulica de lungă, prin zăpadă,
pe ghețuș, îngheța, obosea (chiar și așa tot cred ca era o experiență super
mișto), iar eu ca o răsfățată stăteam la căldură așteptând desaga cu dulciuri
pe care el o aducea (de fapt, mă cam plictiseam până venea el, iar la
fiecare scârțâit de poartă fugeam la geam să văd daca este el sau nu); când se întorcea evident că începeam să ne ciondănim cine
ce să-și aleaga mai bun din grămada de dulciuri, dar până și asta mi se pare
amuzant acum.
În Ajunul Crăciunului se
întampla o chestiune cam dubioasă. Atunci existau telefoane fixe...practic
habar nu aveam ce e ăla Facebook, Instagram sau Tik Tok, iar apelurile video
sau pozele trimise pe Whastapp nici măcar la stadiul de idee cred că nu erau.
Iar undeva pe seară începea freamătul...dar când vine moșul, dar oare ne aduce
tot ce am cerut, oare ne-a văzut când am făcut și trăsnăi, da vine chiar la
noapte sau mai pe seară ca poate totuși nu vrea să-și piardă toata odihna
pentru cadourile noastre. Când telefonul suna, întotdeauna eram anunțați de
părinți că moșul deja trecuse pe la bradul nostru de la oraș, ne lăsese
cadourile regulamentar. Păi și cum de nu a ajuns și unde suntem noi?! Ce bine
ar fi fost daca ar fi avut și Moș Craciun un Waze al lui!
Dar, ce să vezi întamplare, în timp ce vorbeam la telefon, o bătaie
strașnică în ușă se auzea, însă până să ajungem noi să deschidem, moșul era dus
de mult timp, doar ne rămânea să adunăm cadourile lăsate la ușă. Și gestul ăsta
chiar nu-l înțelegeam? Măi, moșul vine la grădiniță, la școală, stă cu noi, îi
povestim, îl colindăm...și când vine acasă la noi unde putem să-i oferim și noi
binecunoscutele fursecuri și paharul cu lapte, lasă cadourile și pleacă? Omul
are multă treabă, pricepem asta, dar totuși măcar un ho ho ho dacă ne-ar fi
spus. În fine, treaba lui, știa el cum își calcula traseul, iar până la urma
noi eram fericiți că trecuse și pe la noi.
Dar Crăciunului din ultimii
ani parcă-i lipseste ceva; nu mă refer aici la zăpadă, că d-asta mai găsim doar pe la
munte, ci la cum anume trăim Crăciunul. Poate e din cauză că am crescut și e
firesc ca anumite lucruri să se schimbe, poate e din cauză ca timpul atunci
când ești adult o ia razna rău de tot sau poate nu mai știm să ne bucurăm ca
odinioară.
Dacă atunci ne bulgăream și alergam cu sania, acum alergăm
prin magazine, ca nebunii după goana de cadouri și dupa mânacareeeeeeee!!!!!
Colindatul pare că nu mai e așa o chestie la modă, poate doar pe la sate
sau în anumite zone unde tradiția încă primează. Acum mai degrabă faci un tik
tok și începi să colinizi toată lista de prieteni de pe Facebook și Instagram..
Concluzia mea: Nu Grinch ne-a furat Crăciunul, ci noi ,,l-am scăpat”
din mâna atunci când am devenit
adulți.
No comments:
Post a Comment