Toate la timpul lor!

 

Magda Gerber, specialistă în îngrijirea bebelușului și pionieră în domeniul îngrijirii copilului,  a lăudat puterea unui cuvânt unic care este fundamental în cadrul filosofiei ei de îngrijire a copilului. Acest cuvânt reflectă o credință profundă în capacitățile naturale ale bebelușului, îi respectă ritmul unic de dezvoltare, îi satisaface nevoia de a decide de unul singur, de a rezolva probleme în mod creativ și de a-și exprima emoțiile (chiar și acelea la care ne este greu să asistăm).

Acest cuvânt este un instrument simplu și practic pentru a-i înțelege pe bebeluși și pentru a le oferi dragoste, atenție și încredere ființelor omenești de toate vârstele. Este vorba despre cuvântul AȘTEAPTĂ. Cum funcționează, ne explică Janet Lansbury în cartea ,,Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe”:

Să așteptăm formarea deprinderilor motrice ale bebelușilor sau copilului mic, formarea obișnuinței de a merge la toaletă, a limbajului și a altor abilități de învățare preșcolară. Să observăm satisfacția, confortul și mândria unui copil când poate să-ți arate el ție ce este pregătit să facă,  nu invers. Bebelușii pregătiți se descurcă mai bine și sunt pe deplin stăpâni pe realizările lor, clădindu-și o încredere în sine care durează toată viața.

Să așteptăm înainte de a întrerupe. Să oferim bebelușului posibilitatea să continuie ceea ce face, să învețe mai multe despre ce-l interesează, să-și dezvolte o capacitate de concentrare de mai lungă durată și să devină autodidact independent.

Dacă așteptăm răbdători cât timp copilul privește spre tavan și-l lăsăm să-și continue șirul gândurilor, el este încurajat nu numai să gândească în continuare, ci și să aibă încredere în instinctele lui. Ori de câte ori este posibil, să ne abținem să-l întrerupem. Astfel îi transmitem mesajul că apreciem activitățile pe care și le-a ales (și, prin urmare, și pe el).

Să așteptăm ca micuțul să-și rezolve singur problemele și să-l lăsăm să se confrunte cu dificultățile (asta îi dezvoltă capacitatea de a persevera) și cu frustrarea care preced, de obicei, realizările importante. Să așteptăm să vedem mai întâi ce este capabil copilul să facă de unul singur.

Atunci când un bebeluș se chinuie să se rostogolească de pe spate pe burtică, să încercăm să-l susținem cu vorbe blânde de încurajare înainte de a interveni și a-i întrerupe procesul. Apoi, dacă frustrarea se agravează, să-l ridicăm în brațe ca să ia o pauză, în loc să-l întoarcem pe partea cealaltă și să-i ,,rezolvăm” problema. Acest lucru îl încurajează pe bebeluș să încerce iar și iar, până când, în cele din urmă, va reuși, în loc să se creadă incapabil și să aștepte de la alții să facă treaba în locul lui. Același lucru e valabil și pentru dezvoltarea deprinderilor motrice prin străduința lor de a manevra jucăriile, puzzle-urile și echipamentele.

          Să așteptăm copilul să descopere în loc să-i arătăm noua jucărie și cum funcționează.

          Să așteptăm și să observăm ce face, de fapt, copilul, înainte de a trage concluzii pripite. Poate că un bebeluș care se întinde către o jucărie ar fi mulțumit doar să-și întindă brațul și degetele, nu să îndeplinească o sarcină anume. Poate un copil mic care se uită printr-o ușă de sticlă exersează statul în picioare sau admiră priveliștea, nu este neapărat nerăbdător să iasă din casă.

          Să așteptăm rezolvarea conflictelor și să-i dăm copilului ocazia de a-și rezolva singur problemele cu alți copii, ceea ce și face de obicei destul de ușor, cu condiția ca noi să reușim să ne păstrăm calmul și răbdarea. Și ceea ce unui adult i s-ar putea părea a fi un conflict este de multe ori doar joacă împreună cu alt copil, din perspectiva unui copil mic.

          Să așteptăm până când copilul este pregătit înainte de a introduce activități noi, pentru că el să poată fi participant activ, să primească noile experiențe cu mai mult entuziasm și încredere, să înțeleagă și să învețe mult mai mult.

          Să așteptăm până când copilul își exprimă emoțiile, pentru ca și el să și le poată înțelege în întregime. Plânsetele copilului nostru ne pot trezi și nouă emoții profund refulate: ne pot face să ne simțim neliniștiți, iritați, agitați și chiar furioși sau speriați. Dar copiii au nevoie să le acceptăm emoțiile fără să-i judecăm, au nevoie să-i încurajăm să le lase să-și urmeze cursul firesc.

          Să așteptăm idei de la copil înainte de a-i oferi tu sugestii. Asta îl încurajează să gândească perseverent și să fie un căutător de soluții. Astfel copilul primește niște confirmări extraodinare: ,, sunt un gânditor creativ și știu să rezolv probleme”, ,,pot face față disconfortului, dificultăților și frustrării”, ,,plictiseala reprezintă doar timpul și spațiul dintre idei (și uneori sursa geniului).”

          Instinctele ne pot spune că așteptarea este o dovadă de nepăsare, de lipsă de susținere și că zdruncină încredere în sine a copilului – asta până când rezultatele ne demonstrează contrariul. De multe ori ni se pare că este împotriva intuiției noastre să stăm deoparte răbdători și să observăm, fapt pentru care, chiar și atunci când cunoaștem și apreciem magia care se poate produce când așteptam, de obicei suntem nevoiți să facem efort conștient. Dar merită.