În cursul pe
care îl urmez, cel al Uraniei Creme, All About Parenting, încă din primele
module am învatat să privesc greșeala ca pe o oportunitate de învățare. Și asta
m-a ajutat atât în plan personal, dar mai ales în plan profesional. Reușesc să
le transmit elevilor mei că este abosult normal, dacă nu necesar să greșească,
pentru că doar așa vor reuși să evolueze și să conștientizeze unde mai au de
lucrat. Perfecționismul este considerat aproape un viciu, din cauza căruia nu
te poți bucura de fiecare pas pe care îl parcurgi într-o situație pentru că tu
ești prea concentrat de punctul final, care trebuie să fie obligatoriu fără de
cusur. Este absolut firesc ca ai noștrii puiuți să greșească, iar noi ar trebui
să învățăm cum să reacționăm în astfel de momente.
Vă
propun următorul exercițiu. O să-mi imaginez că Anastasia mea este suficient de
mare încât să-i pot cumpăra bicicleta pe
care și-o dorește atât de mult. Într-una din zile s-ar întoarce de afară și
mi-ar spune că era în parc cu ale sale prietene, au dat câteva ture cu
bicicletele, apoi au decis să intre într-un supermarket pentru a-și cumpăra apă,
lăsându-și bicicletele evident afară. Când au ieșit din magazin, ia bicicletele
de unde nu-s! Au încercat să le caute, s-au plimbat prin jurul magazinului și a
parcului însă nici urmă de bicicletele lor. Ajunsă acasă, mi-ar povesti printre
lacrimi și suspine că și-a pierdut bicicleta pe care tocmai o primise. În
această situație, pot reacționa în două moduri:
Scenariul 1. Cel
mai ușor ar fi să mă enervez, eventual să ridic și tonul, să o cert că nu a
putut avea grijă de bicicleta pe care eu și tatăl ei i-am cumpărat-o. Și aș
încheia apoteotic cu expresia ,,O să mai vezi tu o altă bicicletă când o zbura
porcul”.
Scenariul 2.
Primul pas ar fi să empatizez cu ea: Înțeleg că ești supărată și tristă, așa
aș fi și eu în locul tău. Vrei să vorbim despre asta?. Dacă răspunsul este
unul negativ, îi voi acorda timp să-și descarce emoția. Dacă va dori să
vorbească despre asta, împreună am încerca să refacem situația, să înțeleagă
unde a greșit și cum ar putea proceda data viitoare astfel încât să nu mai aibă
parte de o situație neplăcută. (Crezi că dacă ați fi intrat pe rând în
magazin, bicicleta ar fi dispărut?, Dacă aveai un dispozitiv antifurt pe care
să-l folosești, bicicleta ar fi fost în siguranță?). Următorul pas, în urma
discuției cu copilul, ar fi să-i ofer un context în care ea să poată aplica ceea a înțeles din
incidentul cu bicicleta, în cazul de față dacă situația materială mi-o permite,
i-aș cumpăra o altă bicicletă. Iar de data această sunt convinsă că al meu
copil ar proceda altfel și ar avea o grija mai mare față de bicicleta ei,
întrucât a simțit pe pielea ei consecințele unei greșeli. Iar această greșeală
a ajutat-o pe ea să înțeleagă ce nu a făcut bine și cum ar fi trebuit să
procedeze, mai bine decât i-aș fi putut explica eu că dacă nu are grija de
bunul ei, l-ar putea pierde.
Voi cum ați
proceda? Ați folosi unul din scenariile enumerate? Sau poate aveți propria
metodă de a rezolva o astfel de situație.
Ce am încercat
să subliniez prin exercițiul de imaginație de mai sus, este faptul că trebuie
să ne lăsăm copiii să greșească. Nu trebuie să le spunem la fiecare pas ce sa
facă, în ce direcție să o apuce, cum este mai bine, să le vorbim încontinuu, să
venim cu directive sau ne impunem. Să le lăsăm libertatea de a experimenta, de
a simți, de a greși măcar puțin. Și ce dacă a călcat în băltoacă? S-a bucurat
de clipocitul apei sub cizmulițele sale. Îl vom schimba atunci când ajungem
acasă. Dar râsul și bucuria de a se juca în apă, de a se simți liber, de a se
bucura de senzația plăcută sunt cele mai frumoase amintiri și contribuie la
construirea momentelor frumoase alături de noi.
Nu
ar trebui să folosim enunțuri precum: M-ai dezamăgit!, Sunt revoltat! Ai
început să minți!, Nu mă așteptam la așa ceva din partea ta!, Cum ai putut face
asta?!, Cum pot să mai am eu încredere în tine de acum încolo?, Mă faci de
rușine!, Uite cum se uită lumea la noi! etc.
Uneori
copiii aleg să mintă pentru a nu fi găsiți vinovați, pentru a se ascunde,
pentru a nu fi părtași la suportarea consecințelor. Mint pentru că le e rușine.
Sunt minciuni mici, nevinovate. ,,Cine a spart vaza?”, ,,Cine a vărsat apă pe
parchet?”, ,,De ce nu recunoaște nimeni cum a dispărut ciocolata din sertar?”.
Să
le permitem copiilor să-și îndrepte greșelile. Să le explicăm cu calmitate că
mereu adevărul iese întotdeauna la suprafață și nu este cazul să se pună într-o
postură stânjenitoare, prin minciună sau omiterea adevărului.
Să-i
lăsăm să descopere care este consecința faptelor lor. Să nu-i criticăm aspru și
să nu facem un motiv de scandal prin atribuirea de apelative jignitoare care
vor rămâne întipărite în suflețelele lor:
împiedicatule/împiedicat-o, prostule/proasto, nu ești bun/ă de nimic,
mincinosule/mincinoaso, leneșule/leneșo etc. Sunt cuvinte care dor și, dintr-o întâmplare
nevinovată, ajungem la a sădi disprețul față de propria-i persoană. Mai degrabă, să ne străduim atunci când
vorbim cu copiii noștri, dar nu numai, să avem o comunicare nonviolentă (fără
judecăți moralizatoare sau comparații inutile), care dezvoltă ascultarea
profundă, respectul și empatia.
Surse:
Marshall B. Rosenberg –
Comunicarea nonviolentă
Isabelle Filliozat – Emoțiile și
trăirile copilului
Cristina Ștefan – Fii părintele
pe care și-l dorește copilul tău!
No comments:
Post a Comment