Cuvintele care rămân

 

Cuvintele rămân adânc întipărite în mintea copilului, așadar, să avem grijă cu acele cuvinte aruncate la furie: tu nu ești bun de nimic; nu reușești să faci ceva bine; eram sigur că vei sparge ceva;  ce împedicat ești, nu te uiți pe unde mergi; ceilalți cum pot învăța și tu nu; ești așa de grasă, că niciunui copil nu-i place să se joace cu tine, ș.a.

Astfel de cuvinte dor. Și, într-un moment de sensibilitate, rămân fixate în mintea copilului toată viața. El va înceta să se mai dea jos din pat cu acel entuziasm de a cuceri lumea, de a se bucura de viață, de a avea acea curiozitate de a descoperi lucruri noi. Va fi apatic, dezinteresat, trist și setat pe programul că ,,oricum nu va faca nimic în viață”. Acest copil va ajunge la școală și se va teme să ridice mâna să întrebe ceva sau va ajunge la facultate și va avea o reținere în a discuta cu colegii pe marginea unui proiect. Va ajunge apoi, ca adult, la un job, iar în timpul unei sedințe nu va avea curajul să combată decizia șefului. Va ajunge acasă și soțul sau soția, o/îl va cicăli, iar el va lasă capul în jos docil și asumându-și rolul de vinovat, considerându-se un ratat, un om de nimic.

Copiii, prin ceea ce fac sau ceea ce spun, au calitatea de a apăsa acele butoane emoționale ale părinților. Astfel, stările de furie, de nervi, de iritare, dezamăgire dezvăluie adesea o foarte mare teamă din subconștientul părintelui – teama că nu vom fi părinții de care copiii noștri au nevoie; teama că ai noștri copii vor eșua și le va fi greu; teama că nu vom ști să luăm cele mai bune și eficiente măsuri, și din acest motiv copiii noștri ar putea pierde calea cea bună.

Dezamăgirea sau furia părintelui în fața unei note mici poate ascunde teama că acel copil va eșua școlar și îi va fi greu în viață.

Iritarea unui părinte al cărui copil încalcă regulile poate ascunde teama că acel copil nu va reuși să se adapteze în societate. Nervii unui părinte al cărui copil ,,nu mănâncă tot” pot ascunde îngrijorarea că acel copil se va îmbolnăvi sau nu se va dezvolta armonios. Exemplele sunt infinite și particulare de la o familie la alta. Avem fiecare dintre noi aceste ,,butoane” emoționale vulnerabile cu care ieșim din propriile familii, din experiențele noastre semnificative de viață. Identificarea lor nu este încă facilă, la îndemână. Este nevoie de mult lucru cu sine, de alegerea conștientă de a face asta.

Să înțelegm că micuțul nu este subalternul nostru care să execute întru totul comenzile noastre. Să ne percepem copilul ca pe prietenul nostru, ca pe un partener, ca pe un adult care se află în acest timp într-un corp de copil, iar noi suntem alături de el pentru a-i fi un model nicidecum un dictator. Să încercăm să înțelegem și ,,raționamentul” lui. De ce a încălcat regula pe care noi am impus-o? Cu siguranță el are o justificare pentru comportamentul de nesupunere. Să ne punem și de cealaltă parte a baricadei, să încercăm să vedem și prin ochii lui, cum se vede realitatea de la el.

De asemenea, este important să nu lăsăm ego-ul nostru să se interpună între noi, ca părinți, și copiii noștri. Pentru că astfel, în loc să devenim prieteni cu copiii noștri, îi vom îndepărta de noi.

 

 

Surse:

Marshall B. Rosenberg – Comunicarea nonviolentă

Isabelle Filliozat – Emoțiile și trăirile copilului

Cristina Ștefan – Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!