Noi suntem totul pentru copilul
nostru. Suntem mentorii și modelele lor, în noi vede siguranță și protecție. De
la noi dorește dragoste, validare, acceptare. În drumul spre maturitatea lui,
vom trece împreună prin toate stările, emoțiile și situațiile posibile: râs, plâns,
dezamăgiri, reușite. Vom crește și noi alături de copilul nostru și vom învăța
și noi de la el. De pildă, vom învăța să ne bucurăm de lucruri mărunte (asta
dacă nu o facem deja), să ne îndrăgostim de un personaj de desen animat, să râdem
prin ochii lui sau să încercăm să vedem viața de la nivelul lui.
Practic, copilul se oglindește în
noi, iar noi vom trăi prin el. El se hrănește cu atenția noastră încă din
primele zile de viață, iar stările pe care noi le simțim se vor transmite și la
al nostru copil.
Dacă
simt anxietate, și el va trece prin aceeași stare și va simți lumea din jurul
său ca pe o amenințare, va fi mereu pregătit de un conflict, nu va reuși să
aibă încredere în el și nici în oameni. Însă, dacă îi transmit că lumea este un
mediu plin de iubire și siguranță, o va percepe ca pe un loc plin de
oportunități și se va înfrunta viața oricând pe cont propriu, va avea încredere
în el și în oameni, va reuși să lege relații semnificative și să creeze amintiri
frumoase.
Copiii
învață ceea ce trăiesc. Li se imprimă în comportamentul lor și, ca viitor
adulți, manifestă acel comportament care a predominat în copilăria lor. Și cum
timpul trece în defavoarea noastră, trebui să profităm de fiecare clipă pentru
a ne iubi copiii în orice ipostază: vesel, trist, netalentat, ghinionist, stângaci,
plângăcios, fricos, entuziasmat, fericit, încăpățânat etc.
Să-i
oferim atenție nu doar atunci când este mic și neajutorat, ci și mai târziu
când el crește și noi vom fi tentați să credem că este în lumea lui și cu capul
în nori. Atunci când ai noștri copii sunt liniștiți sau vor să se izoleze de
ceilalți, ar trebui să ne alarmăm. El fuge din lumea exterioară și vrea să
rămână într-o bulă numai de el cunoscută. Este posibil ca el să înțeleagă de
fapt, că lumea exterioară este despre așteptări înalte, bareme, rezultate,
concurență. Și atunci preferă să se retragă într-un colțisor al lui pentru că
dispare bucuria și entuziamsmul de a face orice. Ca părinți, trebuie să-l observăm
și să împiedicăm această izolare, nu să ne mulțumim cu faptul că uite ce copil
cuminte și liniștit avem. Copilul prin natura lui “nu are stare”, este într-o
continuă explorare. Iar noi putem contribui la ea cu multă bucurie și să
acceptăm fiecare provocare pe care copilul ne-o oferă.
Să
ne acceptăm copilașii așa cum sunt și să înțelegem că ei nu trebuiesc judecați
pentru ce nu sunt sau pentru ce nu reușesc să facă. Așteptările noastre de la
ei să fie unele rezonabile; să nu ne așteptăm să fie ca noi sau să ne depășească, așa
cum de regulă “se
consideră” că ar
trebui să facă un copil. Noi nu suntem într-o competiție cu el. Rolul nostru
este să-l ajutăm să devină el însuși. Să-i oferim suportul moral și material
pentru ca el să-și activeze cele mai bune gene și să-și cultive potențialul la maximum.
Iar noi putem să-l ajutăm și prin
faptul că-i oferim multă iubire și afecțiune. Putem să disciplinăm și să formăm
un copil după ce i-am transmis multă iubire fondului său emoțional. Din acest
fond emoțional, copilul își extrage toată seva, toată puterea sa. Și această
rezervă de iubire o va purta cu el chiar și atunci când va ajunge adult. Este
acea iubire necondiționată de care îl asigură părintele.
Când
ne iubim copiii, nu punem condiții. Singura iubire adevărată este cea
necondiționată. A ne iubi copilul necondiționat înseamnă a-l iubi indiferent
cum arată, indiferent ce note ia la școală, indiferent ce talent are,
indiferent de defectele sale, indiferent ce ar dori să fie când va deveni adult
și, poate cel mai dificil, indiferent de ce face și cum se comportă.
Surse:
Daniel J. Siegel –
Parentaj sensibil și inteligent
Dr. Gordon Neufeld, Gabor Mate – Cum să ne păstrăm copii aproape
Alicia F. Lieberman – Viața emoțională a copilului mic
No comments:
Post a Comment