Așa cum probabil
v-ați dat seama din ce ați citit până acum aici, personal, prefer abordarea
unei educații pozitive, printr-o comunicare deschisă și o colaborare cu copilul
( timpul îmi va dovedi dacă alegerea este una corectă). Dar sunt de acord cu
impunerea regulilor și cu menținerea fermității pentru respectarea acestora.
Sunt de acord cu limitele, pentru că într-adevăr copilul are nevoie de limite
Trebuie să învețe ce este permis și ce nu este permis. Există reguli și limite
peste tot: la
școală, la serviciu, în societate și acasă.
Dacă le dăm
limite să nu le depășească, dacă încercăm să le reamintim în mod constant, acestea
sunt pur și simplu pentru că vrem ce este mai bun pentru ei, pentru că îi
iubim. Însă chiar și atunci când dorim să-i avertizăm, în loc să-l folosim
excesiv pe NU, am putea să-l înlocuim cu DACĂ: Dacă te joci cu
telefonul, s-ar putea să-l spargi sau să verși ceva pe el; Dacă atingi
cuptorul s-ar putea să te arzi; Aș vrea să mă suni când ajungi la prietena
ta, pentru a ști dacă ai ajuns cu bine.
Atunci când
justificăm și explicăm de ce trebuie să respecte limita impusă, copilului îi va
fi mai ușor să înțeleagă. Dar când vrem să ne dovedim autoritatea și supremația
doar pentru a-i demonstra că noi suntem “șeful” și că avem putere asupra lui, atunci nu se mai
numește regulă sau limită, ci umilință: Nu te duci la prietena ta, pentru că vreau să rămâi
acasă. Atâta vreme cât ești în casa mea, respecți programul meu!; Continui să te
duci la înot pentru că așa zic eu! Am încheiat subiectul și nu vreau să aud
comentarii!.
Disciplinarea
prin bătaie, șantaj și minciună (dacă nu ești cuminte, vine Poliția)
presupune educarea copilului prin frică. Nu voi fi niciodată de acord cu acest
stil de educație clădit pe impunerea autorității și pe abuzul emoțional și
fizic pe care unii părinți încă le aplică, chiar și în acest secol al
emancipării, modernismului și tehnologiei supreme.
A te impune prin
frică este cel mai simplu instrument de educare pentru părinte, este calea cea
mai ușoară și comodă: îi dai o
palmă și îl trimiți în camera lui, de unde nu are voie să iasă până când nu îi
vei spune tu. De ce? Pentru că așa vrei tu, părintele, dictatorul suprem. Îl
pedepsești și gata. Ai scăpat de el.
Teroarea în urma
pedepselor fizice, amenințările cele mai sumbre, manipularea prin minciună
sădesc în mințile copiilor cele mai îngrozitoare frici. Frica de a nu fi iubit,
frica de a fi abandonat, frica de a nu se ridica la nivelul așteptărilor
părinților, frica de suferință și alte scenarii îngrozitoare. Cotinuând în
stilul acesta cu amenințări despre personaje înfricoșătoare (Bau-Bau, Poliția
ș.a.) care ar putea să-i facă rău copilului, sau cu șantaj de genul: dacă nu iei premiul întâi la școală, nu-ți voi lua consolă, vei crește un copil temător, supus, terorizat de frică. Nu creștem un
copil ascultător, ci un copil supus, pentru că este vorba de acea ascultare
prin supunere din frică. Este diferență între copilul ascultător care a înțeles
care sunt regulile și îi este clar ce conduită să respecte, și copilul supus,
care adoptă acest comportament doar din frica de a nu fi pedepsit sau de a nu
se îndeplini acele amenințări ale părintelui.
Copilul este cel
mai la îndemână sac de box al refulărilor părintelui. La cea mai mică abatere,
sau vorbă care îți trezește cel mai mic disconfort, îi aplici pedeapsa. Și așa
te descarci de toate frământările tale interioare care nu aveau legătură cu
copilul. Țipi la el și îl ameninți că, dacă nu va pune mâna pe carte și nu va
lua bacalaureatul, nu îl vei mai întreține. Și așa, tu faci ,,sarcificii enorme
să-i plătești meditațiile”.
Copilul nu știe
ce este bine și ce este rău. El învață de la tine, părintele, prin prisma
valorilor tale morale. Și atunci când nici tu nu știi care sunt valorile tale
morale, îi aplici replica autorității: ,,Așa e bine, așa trebuie să faci! Tu faci cum
zic eu și nu comentezi.”. Când face cum îi spui tu este un copil cuminte, iar tu,
ești fericit că te ascultă, că se supune. În felul acesta, îi anihilezi
personalitatea, îi anulezi inteligența. Copilul va pierde inocența și bucuria
vieții, se va concentra doar pe a evita pedepsele. Iar dacă va mai păstra o
urmă de demnitate, atunci va încerca să se revolte, să-ți opună rezistență.
Educația prin
pedepse generează rebeliune, un spirit de răzbunare și retargere, dorința de a
acoperi lucrurile. Copilul va dezvolta resentimentele față de adult, va dori
răzbunare, va simți. Aceste emoții vor deteriora relația cu adultul și
încrederea pe care copilul o poate avea în el. În plus, copilul este o ființă
care învață prin absorbția mediului său. El va învăța în acest fel că, pentru
a-i fi respectate nevoile, poate folosi forța și constrângerea. El va folosi
aceleași intrumente pentru a-i contrânge pe alții pentru a-și satisface
nevoile. Mai târziu, va deveni un părinte care la rândul său, va folosi
pedeapsa și constrângerea cu copiii săi.
Surse:
Isabelle Filliozat – Emoțiile și
trăirile copilului
Cristina Ștefan – Fii părintele
pe care și-l dorește copilul tău!
No comments:
Post a Comment