Noi am ales să devenim părinți!

 

            Nu copiii ne-au făcut părinți. N-au avut de ales în privința asta. Ne-am făcut singuri părinți. A fost doar alegerea noastră.

          Dacă ne-am aminti constant asta cred că altfel ne-am comporta cu ei. De obicei, ne purtăm ca și cum le-am face o favoare crescându-i, de parcă ar trebui să ne fie veșnic recunoscători că avem grijă de ei – ca și cum am fi salvatorii și creatorii lor. Suntem atât de încărcați cu această atitudine generoasă, încât ne închipuim că ar trebui să câștigăm un premiu pentru altruism datorită faptului că am făcut copii.

          Subconștient, întruchipăm un complex al salvatorului care spune că, deoarece le-am acordat copiilor noștri favoarea altruistă de a-i crește, ar trebui să ne trateze ca și cum am fi de-a binelea stăpânii lor. Fiind ,,creatorii” lor considerăm că avem sarcina și suntem îndreptățiți să le poruncim și să le influențăm viețile. Apoi, dacă nu ne mai caută când e aniversarea zilei de naștere, dacă nu ne răspund în timp util la mesaje sau dacă fac alegeri de viață contrare planurilor naostre, ne pierdem mințile.

          Realitatea este că trebuie să ne creștem copiii în așa fel încât să nu aibă nevoie de noi – iar pentru ca asta să se întâmple, trebuie să le oferim spațiul necesar să-și asume în totalitate propriile lor vieți. Iar pentru a le pune la dispoziție acel spațiu, trebuie să facem un pas în spate și să nu ne mai spunem părerea în fiecare moment. Înțelegi cum funcționează procesul? Nu putem să ne dorim ca puștii noștri să fie independenți și în același timp să facem o criză de nervi de fiecare dată când nu țin seama de părerea sau de influența noastră. Pur și simplu, cele două lucruri nu merg împreună.

          Cum înlocuim acest complex al zeului fără să pierdem orice urmă de influență? Ne sprijinim copiii de pe tușă. În loc să-i conducem din frunte, ne tragem într-o parte și mergem alături de ei, umăr lângă umăr. În loc să le deschidem calea, trebuie să pătrundem într-un spațiu nou al comunicării și afinității. În loc să ne considerăm cei care-s puternici și care au dreptate, trebuie să accesăm o modalitate nouă de a interacționa cu copiii noștri. Locul nostru de drept nu este în fața lor sau pe culoarul lor. Este lângă ei, pe propriul culoar.

          Când rămânem pe culoarul nostru, nu ne vom așeza în fruntea copiilor noștri, dominându-i și exercitând o putere oarbă asupra lor. În schimb, vom fi grijuli să rămânem pe drumul nostru și să mergem alături de ei. Dacă ei fac un pas înainte, ne deplasăm cu ei. Uneori, firește, îi îndrumăm în direcții diferite de cele în care i-ar putea duce proprii lor pași, dar o facem cu delicatețe, respectându-i și prețuindu-i. Nu-i călăuzim pe drumul nostru controlându-i și stârnindu-le frica.

          Intrând pe propriul nostru culoar și fiind încrezători că micuții noștri își vor urma destinul personal la vârsta potrivită este o dovadă fantastică de încredere și respect. Copiii noștri au nevoie de lucrul ăsta din partea noastră. Deschide-ți palmele și oferă-l neîngrădit și din belșug. Odată ce o vei face, nu-ți vei mai privi copiii ca fiindu-ți inferiori, ci îi vei considera niște prieteni egali în această aventură pe căreia îi zicem viață.