Un altfel de “La mulți ani”

                 Învățământul este o carieră pe viață. Pe de altă parte, este doar o slujbă. Este foarte posibil să ai în același timp aceste două păreri, aparent conflictuale, la fel cum e posibil ca aceste două opinii să nu se incomodeze una pe cealaltă prea tare. Ți-ai ales probabil această meserie pentru că îți urmezi pasiunea:  o pasiune pentru șansa la viață a copiilor, pentru materia pe care o predai sau chiar pasiunea de a avea o meserie interesantă. Cu toate acestea, există momente când idealurile pompoase nu vor fi suficiente pentru a ajunge cu bine la finalul zilei. Trebuie să fii realist în privința a ce poți realiza și a așteptărilor de la propria persoană.

            Chiar și cu toată voința din lume, vor exista niște copii, sau poate chiar clase întregi, cu care îți va fi greu să te înțelegi și pe care îți va veni greu să-i placi. Vei fi șocat când vei realiza pentru prima dată că poate exista un copil de care să nu îți placă, dar ale cărui șanse la educație sunt răspunderea ta. Iartă-te, pentru că ești om și ține minte că, dacă ai fi încuiat într-o cameră cu treizeci de adulți, ar exista câțiva care nu ți-ar trezi afecțiunea. Vor exista copii cu care nu vei putea relaționa. Mie încă mi se întâmplă asta. Mă simt inutilă din cauza faptului că nu am nici cea mai vagă idee, după ani de experiență, cum, Doamne iartă-ma, să fac trei copii din clasa la care predau să participe la oră. Și atunci mă iert.

            Să ai în vedere că meseria de profesor este poate cea mai grea meserie posibilă. Este adevărat, primim concedii luni, însă volumul de muncă al acestei meserii este imposibil de controlat. Nu îți poți face meseria cum trebuie. Iar dacă încerci să o faci cum trebuie, te vei sinucide. Dacă te afli într-o situație în care cerințele sunt atât de mari, încât ai impresia că îți pierzi identitatea, oprește-te. Mergi la un film, vizitează-ți prietenii, fă ceva care să te facă să uiți de muncă. Întrucât meseria de profesor este o vocație, sunt unii oamenii care cred că cine are o vocație nu ar trebui să aibă viață personală. Ignoră-i. Un profesor bun are experiențe si în afara casei, iar astfel de experiențe oferă informații despre ce fel de persoană este profesorul în clasă.

            Fă-ți o promisiune că vei rezista și nu vei pleca din sistem! Respectă-ți această promisune! Nu renunța la meserie când drumul devine anevoios! Fă-ți meseria cu multă dragoste de copii, fii mai bun în ceea ce faci cu fiecare zi ce trece! Iar cu timpul, când vei merge pe coridoarele școlii și vei observa multe fețe zâmbitoare care se vor lumina când te vor vedea; vei auzi multe voci animate care te vor striga pe nume și vor afirma că este, așa cum se zvonește, cea mai bună meserie din lume.

Puterea etichetelor

 

        Cu toții ne putem aminti nenumărate povești despre purtarea etichetelor. Chiar dacă sunt aplicate într-o manieră inocentă, acestea pot deveni perfide. Adevărul este că etichetele sunt printre cele mai puternice forțe care modelează relația cu lumea. Ele au capacitatea remarcabilă de a dăinui mult mai mult decât ar trebui. Fiecare dintre noi putem enumera mai multe etichete care atârnă pe noi asemenea unor notițe adezive extrem de lipicioase: talentat, plin de potențial, amuzant, mediocru, puțin cam lent, leneș, pretențios, relaxat, încăpățânat, frumos, melodramatic, pacoste, slab, muncitor, oaia neagră...

            Nu toate aceste etichete sună nociv, știu, dar pot să fie. Ai văzut vreuna care ți se aplică ție? Gândește-te la modul în care această etichetă ți-a modelat părerea despre tine însuți. Cum ți-a influențat procesul de luare a deciziilor? Alegerea carierei? Cum te afectează această etichetă și astăzi?

            Partea complicată a etichetării este că, de multe ori, aceste etichete par corecte. La urma urmelor, ele nu apar pur și simplu din senin. Etichetele se bazează, de obicei, pe anumite trăsături observabile sau tipare comportamentale. Doar pentru că unul dintre copiii tăi a demonstrat un anumite tipar comportamental la un moment dat, nu înseamnă că trebuie să-l marchezi cu o etichetă pe viață. Ne grăbim atât de mult să ne judecăm copiii în funcție de mici momente din viață, fără să vedem o imagine mai amplă a diferitelor posibilități. Ori de câte ori ne etichetăm copiii, chiar și într-o recunoaștere nevinovată a anumitor caracteristici, limităm drastic spațiul lor de a deveni orice altceva. Prin etichetare, eliminam miracolul inerent călătoriei copilăriei.

            Ceea ce spui despre copiii tăi este mai important decât ceea ce le spui lor. Sună ciudat, dar e adevărat. Din această perspectivă, cât de importante devin chiar și etichetele aparent inofensive precum ,,fata tatei” și ,,băiatul mamei”?! Gândește-te pentru o secundă la sensurile implicite ale unor astfel de fraze. ,,Fata tatei”? Serios? Este proprietatea lui? Va continua să fie ,,a lui” când va deveni adolescentă, adultă, soție, părinte? Sau va deveni a ei înseși?

Similar și în cazul construcției ,,băiatul mamei”. Cum crezi c-ar afecta asta sentimental de sine sau de masculinitate al unui băiat? Putem folosi astfel de etichete cu toată nevinovăția și afecțiunea, dar ele pot avea o putere incredibilă în viețile famillilor noastre.

            Ceea ce trebuie să învățăm ca părinți este să luptăm pentru dreptul copiilor noștri de a evolua. Trebuie să luptăm pentru dreptul fiecărui copil de a-și crea propria unicitate în lume.

Ce anume țipăm atunci când o facem?!

 

            Să fii ,,la conducere” ca părinte reprezintă o schimbare fundamentală în țelul tău ca părinte. Să fii cu adevărat la conducere înseamnă să ai puterea de a crea o maturizare trainică și continuă, nu doar de a exercita puterea și de a pretinde obediență. Înseamnă să te controlezi pe tine însuți, indiferent ce se întâmplă, astfel încât să-ți poți influența mai bine copiii pentru a lua decizii pozitive.

            Acest lucru presupune o schimbare radicală, o trecere de la a controla comportamentul copiilor tăi. Scopul tău nu este acela de a controla. Scopul este de a influența. Trebuie să susții și șă respecți mereu capacitatea lor de a face alegeri, chiar și alegerile cu care nu ești de acord. Dacă nu sunt liberi să-și facă propriile alegeri, nu pot învăța legătura dintre alegeri și consecințe.

            Dacă țipăm la copiii noștri atunci când devenim reactivi emoțional, comunicăm un singur mesaj: liniștește-mă! Indiferent de cuvintele care ne ies de fapt pe gură, indiferent cât de lungă este tirada noastră, indiferent cât de mari sunt copiii noștri, atunci când țipăm, mesajul este întotdeauna același: liniștește-mă! Ori de câte ori reacționăm la comportamentul copiilor noștri prin țipete, îi implorăm de fapt să ne ajute să ne calmăm anxietatea.

            Transmitem faptul că nu putem suporta ca ei să nu se supună, să nu asculte sau să nu se calmeze. Nu putem gestiona asta, așa că o luăm razna: ,,Nu pot să cred că ai făcut asta!’’, ,,De ce ai aruncat cu mâncarea pe jos?!”, ,,Uită-te la mine când vorbesc cu tine!” etc.

            Inserează orice cuvinte dorești, mesajul este întotdeauna același: ,,Am nevoie ca tu să te conformezi, altfel o să-mi ies din sărite. Și când îmi ies din sărite, am nevoie ca tu să te conformezi, ca să pot să mă calmez din nou. Toate reacțiile mele emoționale depind de tine.”

            Cum ar trebui un copil de doi sau de paisprezece ani să facă față unei asemenea presiuni? Pentru că despre asta este vorba, presiune. Când ne punem toate butoanele emoționale în mâinile copiilor, ne concentrăm cu totul asupra lor. Începem să orbităm în jurul lor, corelându-se toate răspunsurile emoționale de performanța lor școlară, de bunele lor maniere, sau de orice alte alegeri fac în ziua de azi. Întreaga viață emoțională a familiei este acum legată de capriciile, slăbiciunile și durerile de creștere ale celor mai puțin maturi membri ai familiei.

            Și ce e de făcut atunci când o luăm razna emoțional?! Trebuie să faci din ținerea în frâu a propriilor reacții emoționale priorotatea ta numărul unu. Atunci când ne confruntăm cu un moment de anxietate, începem să ne grăbim, să intrăm în panică și să ne concentrăm asupra celeilalte persoane.

            Motivul este că toți avem factori declanșatori - anumite imagini, sunete sau cuvinte care ne fac să izbucnim sau să ne închidem în noi. Factorii noștri declanșatori pot să varieze în intensitate, în funcție de ora din zi, de persoana cu care avem de-a face sau de locul unde apare situația respectivă. Și se pare că nimeni nu ne determină să ne ieșim din sărite mai bine decât proprii copii.

            Pentru ca tu să exerciți o poziție de autoritate în familie, să ai influența de durată asupra alegerilor copilului tău pe care ți-o dorești, trebuie mai întâi să te calmezi. Trebuie să-ți calmezi propria anxietate, refuzând să o transferi asupra copilului tău și să înrăutățești situația.

            Pentru a fi la conducere, trebuie să capeți control asupra propriei persoane. Iar pentru a face acest lucru, trebuie să fii dispus să te dezvolți.

            Chiar dacă e greu.

Cuvântul magic: PASIUNE

 

            Dacă nu ai pasiune pentru materia pe care o predai, atunci poate că e mai bine să faci o muncă de birou. Turuind întruna despre cât de minunat este un anumit lucru, când, în realitate, tu consideri că nu e decât o mare tâmpenie, va fi greu de susținut de-a lungul unei cariere care ar putea dura patruzeci de ani și ar însemna ca tu să te întorci la vechiul loc de muncă, de care tocmai ai fugit urlând. Pasiunea este vitală în sala de clasă!

            Dacă țelul tău este acela de a deveni un profesor extraordinar, trebuie să simți pasiune pentru ceea ce predai, indiferent care este acea materie. Profesorii nutresc o pasiune pentru materia lor ce le iese prin fiecare por.

            În majoritatea cazurilor și cu condiția să predai materia în care te-ai specializat, vine cam de la sine faptul că un profesor va simți această pasiune. Una este să ai o pasiune și alta înseamnă să fii în stare să o transmiți într-un mod credibil, să o poți manifesta astfel încât aceasta să fie transmisă elevilor tăi, care așteaptă să le vină rândul să participe la lecția ta, țopăind de bucurie, într-o stare febrilă de anticipare exaltantă, inventând cuplete muzicale drăguțe pentru a te lăuda.

            Mulți dintre noi suntem obișnuiți să ne ținem pasiunile ascunse de ochii mamei sau ai partenerului de viață, de aceea, atunci când vine vorba despre mediul din sala de clasă, ni se activează rezerva pentru a fi cât se poate de serioși și suntem precauți să nu depășim limita, de teamă ca nu cumva elevii noștri să ne considere prea exuberanți, prea penibili, prea oricum. Elimină acest gând imediat ce apare. Pentru majoritatea copiilor, ,,profesor” și ,,cool” nu vor apărea niciodată în aceeași propoziție decât dacă cel de-al doilea este prefixat de niște cuvinte ca ,,patetic”, ,,nenorocit” și de prefixul ,,ne-“. Ei ne percep în niște termeni mult mai ușor de conceput: suntem fie ,,buni”, ,,ai naibii”, sau ,,în regulă” (,,în regulă” fiind, în mod paradoxal, cel mai înalt nivel pe care îl putem atinge).  Dacă ți-ai ales această profesie ca să fii considerat cool de niște copii, chiar ar trebui să ieși mai mult în lume. Ideea lor despre cool nu coincide cu a ta. Nu te lăsa măgulit de asta. Așa că nu-ți trage singur o mamă de bătaie pentru că te-ai băgat în așa ceva. Numai când îți vei pierde orice simț de autoconștiință vei preda cu adevărat furtunos și nu lăsa pedeapsa stânjenitoare a unui copil să te îndepărteze de drumul tău.

            Este mult mai ușor să lași tonul vocii puțin mai jos decât să-l urci prea sus, așa că intră la prima oră cu sentimentul că îți vei entuziasma elevii, pentru ca ei să dezvolte o pasiune pe viață pentru apostrof, algebră ori muzică; pentru orice urmează să îi înveți. Dacă ai depășit cu prea mult limita, copiii îți vor da de veste repede și poți reveni cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, dacă intri la oră afișând o mimică sfioasă, mai mult ca sigur că îi vei plictisi pe copii atât de rău, încât va deveni responsabilitatea lor morală să se poartă urât, să te săpunească bine.

            Așadar, ține minte că nu ar trebui să fii atât de mare, încât să nu mai existe loc în clasă și pentru copii și că ar trebui să încerci să scapi de ideea de a fi rezervat. Pentru a transmite acel ,,Uau!” copiilor pe care îi înveți, tu trebuie să fii ,,Uau!”, acel ,,Uau!” Uitați-vă la asta! Nu-i așa că este fantastic? Nu-i așa că este incredibil și absolut, și permanent, și complet, și uimitor, și total, și nespus, și teribil, extrem de fascinant? Dacă ești capabil să faci asta în mod credibil, atunci sala de clasă devine locul tău de joacă.         

            Și atunci cum poți transmite tot acest entuziasm? Răspunsul se află chiar în întrebare, de fapt. Găsește-ți o modalitate de a-ți manifesta entuziasmul permanent. Asta nu înseamnă că nu poți avea o lecție cu adevărat inutilă, sau că este foarte greu să realizezi că nu prea ai chef să fii sclipitor azi, domnule, dar de-a lungul unui întreg an academic ar trebui să fii în stare să ai butonul ,,pornit” apăsat de mai multe ori decât cel de ,,oprit”. Fiindcă ești în stare să fii explicit în legătură cu cât de minunată crezi tu că este materia pe care o predai, vor începe treptat și elevii să-ți împărtășească părerea.

Ce e de făcut când totul se duce de râpă?

 

               În ciuda faptului că tu ai cei mai tari nervi de oțel și cele mai dibace mâini învelite în cele mai mătăsoase mănuși din satin și în ciuda faptului că planifici experiențe de învățare minunate, diferențiate adecvat pentru fiecare lecție în parte, este garantat că ceva se va duce de râpă la un moment dat.

            Școlile sunt niște centre în care ființele umane stau mult prea aproape unele de celelalte. Unele dintre aceste ființe, în principal elevii, au vieți în afara școlii, iar aceste vieți au tendința de a afecta modul în care ei își desfășoară activitatea în mediul școlar. De-a lungul timpului, am întâlnit diverse situații nu tocmai plăcute: elevi care și-au pierdut un părinte, elevi crescuți de bunici pentru că ai lor părinți muncesc în străinătate, elevi a căror dependență de PlayStation sau Xbox îi ține treji până foarte târziu. Iar aceștia vin la școală și noi ne așteptăm ca ei să funcționeze normal și ne supărăm când nu reușesc să facă asta. Copiii cărora le predăm sunt ființe umane. Sunt fragili.

            Amintește-ți acest lucru și fii mai indulgent cu ei când se poate. Percepe-i pe elevii tăi ca pe niște ființe individuale care funcționează sub greutatea unei presiuni unice pentru fiecare dintre ei. Caută să găsești persoana din spatele comportamentului: acea persoană pe care o placi, cea care ieri te-a făcut să râzi și care, așa cum suspectezi, trece printr-o perioadă grea în aceste momente și vorbește cu ea. Există un motiv ce se află în spatele fiecărui comportament neadecvat.

            Pentru a construi o relație pozitivă cu elevii tăi, tot ce ai de făcut este să lași de la tine. Fii uman! Dacă există probleme cu care te confrunți, spune-le. Fii deschis! Fii emotiv! Dacă te-a deranjat un anumit comportament, fii sincer în legătura cu acesta. Fii tu însuți!

            Haide să considerăm că toate emoțiile sunt virale. Pentru că așa este. Dacă cineva țipă cu furie la tine, are efectul de a te face să fii calm? Nu. Chiar deloc. Este cu mult mai posibil să te facă și pe tine să te enervezi la rândul tău. Dacă cineva de lângă tine râde, ce e mai posibil: să-ți provoace bosumflare sau să te facă să râzi, la rândul tău? Cea de-a doua variantă, desigur. Dacă accepți că poți prelua o emoție la fel de ușor precum iei o răceală, atunci care este o tehnică mai bună de management al clasei: să fii mereu într-o dispoziție proastă sau să fii doamna Rază-de-soare? Răspunsul este evident.

Vorbește câte o persoană pe rând

 

          Această regulă este cu adevărat capitală. În această privință s-ar putea ca profesorii debutanți să ducă o luptă grea. Importanța sa este absolută, iar implementarea ei vine la pachet cu câteva reguli dificile și rapide, pe care trebuie să le urmezi regulat. Nu are niciun rost să urmezi reguli în mod simbolic, nici să le respecți pe jumătate. Dacă vrei să fii bun la ceva, trebuie să acționezi cu fermitate.

            Imaginează-ți că ești în fața unei grupe noi și ești pe punctul de a introduce o informație sclipitoare. Mai întâi, le împărtășești elevilor obiectivele lecției: ,,la sfârșitul acestei lecții..”, începi să înșiri acele activități pe care urmează să le desfășori cu ei...Dar înante să apuci să-ți termini introducerea, un tânăr din ultima bancă se întoarce spre colegul său și îi spune în șoaptă: ,,Ba maică-ta!”. Colegul nu-i răspunde și chiar ai putea să-ți continui discursul fără să mai existe vreo ,,infracțiune” ulterioară; și nici măcar n-a zis-o prea tare.

            Ce vei face in continuare?

a.     Mergi mai departe.

b.     Te oprești.

Dacă vei continua, le vei oferi tuturor celor din clasă o lecție pe care cu siguranță nu vrei să o învețe. Vei pune bazele anticipării că este în regulă ca ei să vorbească atunci când și tu faci același lucru. Aceasta este prima fisură minusculă a barajului, care va duce inevitabil, peste patru săptămâni, la tsunamiul clasei incontrolabile. Trebuie să-i atragi atenția asupra acestui lucru. Ți s-ar putea părea trivial. Ți s-ar putea părea un lucru minor. Dar acesta este momentul în care le faci cunoscut că ești serios în privința acestui aspect, că ești un profesor bun pentru ei. (Amintește-ți că îți dorești să fii un profesor bun pentru ei.)

Oprește-te! Aruncă o privire de profesor ușor stupefiat în direcția lui (vei deveni, în scurt timp, un maestru al ridicării ironice a sprâncenei), apoi exclamă calm: ,,Bine. Voi începe din nou.” Și o iei de la capăt.

      Acestă tehnică necesită nervi de oțel și tupeu cât Brazilia de mare, deoarece există o șansă destul de mare ca vreun elev să recunoască ceea ce faci și să exploateze această oportunitate tușind în mod intenționat sau întorcându-se spre colegul său, scoțând  orice pe gură, doar ca să te facă să o iei din nou de la început. Nu te panica. Este un simplu ritual de trecere. Încearcă să vadă cât de departe pot merge până vei claca. Pastrează-ți calmul absolut! Supranatural de calm! Făptașul vrea ca tu să te enervezi. Nu-i oferi satisfacție și ia-o de la capăt cu muuult calm. Pregătește-te să execuți acest balet ridicol de vreo patru sau cinci ori înainte ca grupa să priceapă mesajul. S-ar putea să fii nevoit să sacrifici o întreagă lecție pentru ca ei să înțeleagă unica lecție de pe urma căreia veți beneficia cu toții pe durata întregului an: că doamna sau domnul nu trebuie să fie întrerupt sau întreruptă când vorbește. Dar tu intră la oră convins că lucrurile vor decurge așa în cele din urmă.

Capacitatea de a gestiona o tranziție ușoară și fără probleme este una dintre cele mai importante abilități tehnice pe care orice profesor le deține. O tranziție apare în spațiul dintre o activitate și următoarea, iar când ești în stare să le faci fără întrerupere este, în mod simultan, mult mai dificil decât ți-ai fi imaginat și mult mai ușor decât pare la început.

      Gestionarea unei tranziții ușoare se bazează pe patru cunoștințe tehnice specializate:

1.     Să realizezi când este timpul să încetezi activitatea.

2.     Să insiști ca elevii să pună stilourile jos.

3.     Să insiști ca elevii să se uite la tine.

4.     Să faci pauză înainte de a vorbi.

Fii expert în detaliile tehnice care abordează guma de mestecat

 

         Guma de mestecat este dezgustătoare. Nu îndeplinește nicio altă funcție folositoare în afară de aceea că le permite copiilor să se considere niște mini versiuni ale lui James Dean ,,rebeli fără a avea nici cea mai mică idee despre cum să delimiteze o propoziție subordonată”. Ajunge peste tot, până în cele mai mici locuri: pe covoare, pe cei mai buni pantaloni ai tăi de serviciu și adesea în părul unui coleg. Încearcă să întorci orice bancă din școală, și vei descoperi o ,,colonie” întreagă care și-a făcut cuib acolo, ca niște intruși rotunzi, vinovați, infestatați cu germeni, tari ca piatra, care putrezesc și rânjesc batjocoritor în fața neputinței tale absolute și a incapacității de a-i împiedica pe verișorii lor să li se alăture în ora ce stă să înceapă.

Dacă ți-e dat să predai într-o școală în care mestecatul gumei este înrădăcinat, atunci, crede-mă, ți se va face rău, cumplit de rău, să-i tot instruiești pe copii zicându-le: ,,Scuip-o în coș!”

Dacă ignori faptul că un copil mestecă gumă, atunci creezi un precedent pentru toată clasa, lăsându-i să creadă că nu se întamplă nimic dacă încalcă regulile școlare la ora ta. Și nu ne dorim asta, vrem să le dăm de înțeles că, din moment ce infracțiunile mici nu vor fi tolerate, cele mari nu trebuie sub nicio o forma să se întâmple.

            Există vreo două probleme tehnice când ai de-a face cu cei care mestecă guma, care nu vor apărea imediat și cu care trebuie să fii la curent:

1.     Dacă Mohammed nu merge la coșul de gunoi, vine coșul de gunoi la Mohammed. În toate situațiile, trebuie să fii foarte vigilent să nu-i umilești pe copii. Umilirea în public nu face parte din meniul preferat al nimănui și, dacă se întâmplă să umilești din greșeală un copil (personal nu prea cred într-o astfel de greșeală), atunci vei plăti cu vârf și îndesat când va veni vremea. Da, sunt niște infractori. Și da, tu reprezinți legea în sala de clasă. Cu toate acestea, dacă stai în fața clasei și îi vorbești cu asprime ,,Guma la gunoi! Acum!”, îl vei forța pe săracul copil să facă drumul rușinii în fața colegilor săi și îl vei compromite rău de tot. S-ar putea să te urască pentru asta și să-și petreacă restul orei născocind o răzbunare vicleană și neplăcută. Iar dacă va alege să-și verse răzbunarea asupra ta, atunci păzește-te!

Mai bine, după ce ai remarcat mestecatul elevului X, aștepți un moment prielnic în care grupa este implicată într-o activitate și atunci iei coșul de gunoi în mână și te strecori lângă el în liniște spunându-i aproape în șoaptă: ,,Te rog, guma la coș!”. În general, pentru că ai evitat să-i atragi atenția infractorului în public, acesta se va supune fără comentarii. Asta dacă nu va încerca să facă o scamatorie, ceea ce te va duce la al doilea detaliu tehnic ce te va ajuta să te ocupui de cel care mestecă guma, și anume cuvintele...

 

2.     ,,Pe toată!” Vei descoperi că infractorul experiementat din sala de clasă deține multe modalități obraznice și viclene de a-l păcăli pe nătărăul ce stă in fața clasei. Le vei cere să arunce ghemotocul umed la coș și ți se va părea că așa vor face. Ochiul neantrenat nu va observa că doar o mică parte din gumă a ajuns în coșul de gunoi. Misiune îndeplinită. Lumea e salvată!

Însă pe specialistul experiementat o scamatorie vicleană ca aceasta nu ar putea să-l înșele la fel de ușor ca pe un începător credul. În acest moment, rostește cu fermitate următoarele cuvinte: ,,Pe toată!” Moment în care elevul tău va realiza că nu ești probabil fraierul credul, așa cum presupunea despre tine, și se va supune cerinței tale.

 

3.     Ai încredere în tine! L-ai văzut mestecând gumă. Faptul că jură pe ce au mai scump că au alergie la guma de mestecat, care îi face să intre în șoc anafilactic imediat ce îi simt mirosul, nu are nicio importanță. Ai încredere în tine! Ai văzut asta! Nu ești nici idiot, nici orb. Copilul minte. Mesteca gumă.

 

4.             Rămâi vigilent!

 

Te vei plictisi de moarte de acest frecuș constant de a le spune copiilor să scuipe guma în coșul de gunoi. S-ar putea la fel de bine să vină o vreme când vei ignora vechea infracțiune din cauză că nu vei mai suporta să-ți auzi propria voce intonând aceeași frază iar și iar. Dar, așa cum se întamplă cu toate regulile mici, este vital să fii văzut drept genul de profesor care nu le ignoră. Atitudinea ta față de guma de mestecat este importantă pentru copii, reprezentând de fapt atitudinea pe care o ai față de orice altceva. Dacă ignori faptul că elevii mestecă gumă la ora ta, atunci întrebarea care se ivește în mintea lor este: ,,Oare ce altceva ar mai ignora?” Dacă îi lași să depășească chiar și cu un centrimentru linia de delimitare, atunci vei sfârși prin a o deplasa la un kilometru distanță.