Reciprocitatea înseamnă respect

 

        Cred că oamenii au un sentiment de uimire, de venerație și de responsabilitate atunci când se confruntă pentru prima dată cu noua viață pe care au creat-o. Înfloresc în noi dorința și impulsul de a proteja și de a iubi copilul, dorința de a-i oferi o viață bună. Chiar și aceia dintre noi care nu au avut o copilărie fericită sau care nu sunt fericiți ca adulți simt acest impuls.

            Dar acest impuls, această dorință de a oferi sunt reciproce. Și copiii le simt față de noi. Acesta este un concept pe care e nevoie să îl învățăm. Copiii ne permit să ne simțim valoroși prin simpla lor existență, ceea ce îi face, la rândul lor, să perceapă că sunt valoroși.

            Acest lucru e posibil doar când învățăm să nu ne mai plasăm pe noi înșine mereu în centrul atenției și să recunoaștem competența personală a copiilor ca fiind un dar din partea lor - un dar pe care ei nici nu-și dau seama că îl au de oferit, până când nu îl acceptăm noi. Dacă noi reușim să ne dăm seama de asta, ei vor crește convinși că nu au o altă valoare în afară de cea care poate fi măsurată prin note la școală și prin succesul social. Acest lucru nu doar că este dureros și stigmatizant pentru ei, ci îi și împiedică să devină membri mai productivi ai societății.

          În mod bizar, am fost mereu conștienți de înzestrarea copiilor cu această competență, deși am recunoscut-o doar în jumătate de timp. Când copiii se poartă frumos și se dezvoltă fără probleme, interpretăm aceste trăsături ca fiind semne ale valorii și competenței noastre și reacționăm spunându-le copiilor cât de ,,buni’’ sunt. Pe de altă parte, când copiii sunt incontrolabili, obraznici, frustrați și distructivi, reacționăm crezând că acest lucru se întâmplă din cauza a ceva ce n-am reușit noi să facem, astfel recunoscându-ne parțial propria incompetență. Dar tot timpul am crezut că soluția constă în mai multă educație, mai multă iubire, mai multe restricții, mai multe pedepse, mai mult control.

            Există două explicații pentru asta. Prima este una culturală: avem tendința de a imita ce face toată lumea. Al doilea motiv este că, atunci când simțim că nu suntem valoroși în relația cu alți oameni pe cât ne-ar plăcea să fim, reacționăm agresiv, devenind iritabili, frustrați și furioși. Iar în cazurile în care miza este cea mai mare - în relația cu propriii noștri copii sau parteneri - reacțiile noastre sunt cele mai puternice. Le punem la îndoială valoarea pentru noi și felul acesta le aducem lor reproșuri pentru că noi nu ne simțim destul de valoroși. Asta se întâmplă când copiii sunt mici și se împiedică de ceva pe trotuar. Îi tragem de mână și reacționăm cu un îndemn nervos: ,,Uită-te pe unde mergi!”. Când copilul nostru de cinci ani vine plângând pentru a treia oară într-o zi, cu genunchiul julit, îi spunem: ,,Trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi?”. Când profesorii ne spun despre copil că nu a îndeplinit cerințele sau așteptările, ne înfuriem pe profesori, pe copil sau și pe unii, și pe celălalt. Când căsătoria noastră e în impas sau chiar se destramă, îi găsim partenerului o vină; când viața ne copleșește, dăm vina pe societate sau pe părinții noștri. Singura împrejurare în care nu facem aceste lucruri este atunci când am învățat să ne întoarcem furia spre interior, către noi înșine, și să ne înecăm în sentimente de vinovăție, depresie și autoreproș.

            În legătură cu copiii, am învățat că trebuie să-i ascultăm, să le recunoaștem competența și să învățăm de la ei, devenind astfel pentru ei atât de valoroși pe cât ne dorim. Când comportamentul copiilor noștri ne face să ne simțim mai valoroși, atunci înseamnă, aproape tot timpul, că suntem astfel - adică, înainte de conflictul respectiv, eram incapabili să ne convertim sentimentul de iubire într-un comportament iubitor și bunele intenții în interacțiune fructuoasă.

            Nu este o situație pe care să o putem schimba imediat luând măsuri. Putem doar să ne deschidem spre copiii noștri si să încercăm să le decodăm feedbackul spontan sau întârziat. Copiii nu caută să învețe nimic, nici nu folosesc vreo teorie educațională. Pur și simplu trăiesc împreună cu noi și ne fac cunoscut modul în care percep lucrurile.

           

 

 

Bibliografie:

Jesper Juul - Copilul tău competent

Îndemnurile Părintelui Chiril de la Mănăstirea Vatoped ( muntele Athos)

 În căutarea mea de cărți și articole, am dat peste aceste însemnări ale părintelui Chiril, care mi s-au părut că vin ca o încurajare pentru provocările existente astăzi.

,, Să nu vă pară rău și să nu vă fie frică pentru copiii voștri din cauză că lumea în care ei cresc nu mai este ceea ce era.

Viața lor nu este o coincidență sau la întâmplare.

Împuterniciți-i să știe că ei pot schimba lumea.

Nu-i învățați să fie înspăimântați și descurajați de starea lumii, ci plini de nădejde că pot face ceva în acest sens.

Fiecare persoană din istorie a fost plasată în timpul în care se află pentru a împlini planul său divin.

Divinitatea știe că și copilul tău poate face față oricărei provocări cu care se confruntă în viața lui. Copilul tău a venit special în acest moment!

Nu vă speriați pentru copiii voștri, dar fiți onorați că Dumnezeu v-a ales pe VOI pentru a crește și educa generația care se confruntă cu cele mai mari provocări din timpurile noastre.

Ridicați-vă până la provocare.

Nu lăsați frica voastră să fure măreția pe care Dumnezeu a pus-o în copiii voștri. Știu că este greu să ni-i imaginăm ca pe altcineva în afară de bebelușii noștri dulci și vrem doar să-i protejăm de orice ar putea fi greu pentru ei, DAR EI S-AU NĂSCUT TOCMAI PENTRU UN TIMP CA ACESTA

Învață să fii un părinte pozitiv

     

        Te-ai trezit vreodată că repeți aceleași amenințări precum celebrele fraze pe care ți le repeta mama sau tatăl tău în copilărie?

            ,,lasă că vom avea noi o discuție acasă...’’

            ,,mai poftești tu cadou de ziua ta?’’

            ,,la cum ești tu de stângace, nici nu mă mir că ai spart vaza!’’

            ,,păi se putea să nu greșești tu la ce era mai ușor?!”

            De cele mai multe ori, le spunem ce să NU facă! Adică, le vorbim prin negații și poate pe un ton amenințător:

-                                                                 Nu alerga prea tare

-                                                                 Nu mai vorbi neîntrebat

-                                                                 Nu mai pierde timpul de pomană; treci la teme

-                                                                 Nu mai sta pe telefon

Și lista continuă la nesfârșit…

Recrearea aceleiași negativități cu care noi am fost crescuți nu este menirea noastră; putem alege o modalitate mai bună de a ne crește copiii. Avem atâtea surse de informare, cursuri de dezvoltare personală, de parenting, workshopuri motivaționale; este era în care putem să evoluăm prin cunoaștere și informare.

Așadar, dragă părinte, perfecționează-te în a fi pozitiv, în a adopta o altă strategie de a-ți crește copilul și de a fi prieten cu acesta. Întotdeauna pozitivitatea va  atrage și mai multă pozitivitate și cooperare din partea copilului, pe când negativitatea va atrage furie, ranchiună, răzvrătire, teamă, frustrare și ascundere.

Modelul pe care îl folosește părintele pozitiv în relația cu copilul său este acela de parteneriat sau disciplină pozitivă. La acest nivel, dorințele, nevoile părinților și ale copiilor sunt cunoscute și, pe cât posibil, îndeplinite.

A fi un părinte pozitiv înseamnă:

Ø Să fii optimist și să-i arăți copilului partea bună a lucrurilor fără a exagera

Ø Să înțelegi cauza comportamentului răutacios al copilului și să încerci să elimini cauza ieșirilor de furie sau a crizelor de plâns

Ø Să eviți folosirea în mod repetat a cuvântului NU. Concentrează-te pe accentuarea termenilor cu conotație pozitivă.

Ø Să te relaxezi, făcând ceva pentru tine ca părinte, astfel încât să nu acumulezi prea multe tensiuni, care într-un moment de oboseală maximă pot ieși la suprafață printr-o revărsare nervoasă asupra copilului.

Ø Să ai simțul umorului. Tratează lucrurile cu acceptare și făcând haz de necaz. Simțul umorului este o armă pe care puțini părinți o folosesc. Te va ajuta să-ți ridici moralul și să ai o atitudine pozitivă, pe care copilul tău o va îmbrățișa cu mare entuziasm.

Experiența educației din ultimele decenii a arătat că o disciplinare după principii stricte și dure nu duce la rezultate scontate, în timp ce disciplinarea pozitivă, care ține cont de personalitatea și individualitatea copilului, scoate la suprafață adevăratul potential al acestuia. Dacă suntem atenți la nevoile copilului, la înclinațiile acestuia și hrănim prin încurajări, iubire și atitudine pozitivă, calmă și blândă latura emoțională a copilului, atunci cu siguranță vom modela și șlefui cel mai frumos diamant pe care l-am primit în dar de la divinitate.

Disciplina pozitivă nu înseamnă permisivitate, ci fermitate în limite blânde: ,, Te iubesc, dar răspunsul meu rămâne neschimbat!”.

Disciplina pozitivă este despre ascultare, despre păstrarea limitelor și oferirea direcției copilului, despre libertatea de exprimare a copilului, pentru a înțelege raționamentul său, despre a vedea greșelile ca pe oportunități de învățare.

 

 

Bibliografie:

Daniel Goleman - Inteligența emoțională

Cristina Ștefan - Fii părintele pe care și-l dorește copilul tău!

https://allaboutparenting.ro/

Conectează-te cu iubirea care vine de la copilul tău

         

            Copiii sunt cel mai bun exemplu de iubire necondiționată. Ei te iubesc așa cum ești, dragă părinte: mereu pe fugă, frustrat, nervos, crizat, apatic, îngrijorat, împrăștiat, copleșit de griji, dornic de a ieși în evidență cu rezultatele copilului tău, stresat de a agonisi, de a obține beneficii, rigid, panicat, obsedat de control și disciplină, cu așteptări înalte care satisfac ego-ul tău puternic. Copiii nu te critică, nu te analizează și nu te compară. Ei nu pun condiții pentru a te iubi.

            Ei te iubesc și atunci când te-ai îngrășat sau ai slăbit. Ei nu îți reproșează când greșești sau când nu respecți o promisiune. Ei nu țin supărare, știu să ierte, să uite și ar face orice ca să te vadă zâmbind.

            Atât de mare e inima lor.

          Acolo e iubirea necondiționată. Ia exemplu de la ei. Și nu mai pune atâtea condiții pentru a-i face demni de iubirea ta. Ia lecții de iubire necondiționată de la ei. Iubirea lor transcende iubirea pe care tu, ca părinte, o ai pentru tine însuți.

           De multe ori eu mă necăjesc că nu ma organizez mai bine cu timpul astfel încât să petrec mai mult timp cu ea, pentru a ne juca și a face activități împreună. De multe ori simt că mă sufoc între serviciu, plata facturilor, mâncare de pregătit, curățenie, nopți mai cu nesomn, însă atunci când ma uit în ochișorii Anastasiei (nu mai zic dacă vine să-și pună mânuțele în jurul gâtului meu sau primesc vreun pupic), oboseala și încordarea parcă se mai domolesc.

      Când simți că problemele te copleșesc, conectează-te cu iubirea copilului tău. Privește cum te ia în brațe cu mânuțele care ajung doar până  la mijlocul tău. Colacul de salvare e în ochii copilului tău.

         Când rămâi blocat în trafic, când telefonul sună, când nu găsești loc de parcare, când ai întârziat la grădiniță când toate lucrurile arată că numai tu ești de vină, copilul tău te salvează. Privirea lui e plină de căldură. Iertare. Și iubire.

Îmbrățișează-ți puiul!

 

            Sufletul nostru are nevoie de iubire. Suntem născuți din iubire, ne hrănim cu iubire și ne întoarcem în iubire. Îmbrățișarea este cel mai amplu act de iubire, este cea mai bună formă de a crește și înflori, este cea mai bună metodă terapeutică pentru vindecarea rănilor sufletești.

            Așa cum trupul are nevoie de apă, hrană, odihnă, tot așa sufletul are nevoie de iubire și de îmbrățișari din iubire. Un studiu mai atent al specialiștilor în psihologia comportamentală spune că avem nevoie de cel puțin patru îmbrățisări pe zi ca să ne simțim bine, confortabili și fericiți. Psihologii, biologii și neurocercetătorii din lumea întreagă s-au pus de acord că îmbrățișarea are o putere extraordinară asupra declanșării chimiei pozitive de la creier înspre tot corpul, care ne susține activitatea celulară la cel mai înalt nivel de performanță.

            Oamenii sunt construiți să primească și să ofere îmbrățișări, iar îmbrățișarea este în sine o formă de contact primară și socială, este o formă de comunicare, o nevoie esențială, ea ajutând la dezvoltarea și menținerea sănătății fizice și emoționale atât a copiilor, cât și a adulților.

            Îmbrățișările au o conotație vindecătoare. Atingerea, gesturile tandre din iubire au un efect terapeutic de vindecare. Într-o lume plină de iubire, terapia nu ar fi necesară; iubirea ar fi mai mult decât suficientă. Dacă nu este îmbrățișat și sărutat suficient, copilul nu poate crește normal. Lui îi lipsește un anumit tip de hrană. Sufletul are nevoie de hrană, la fel ca și trupul. Îi poți îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacă nu-l îmbrățisezi niciodată sau nu îți arăți iubirea față de el, psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simți tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. El a fost ,,hrănit” fizic, dar nu și afectiv.

         Copilul, ca și adultul, simte nevoia să fie dorit. Aceasta este una dintre principalele nevoie ale ființei umane. Dacă nu se simte iubit, omul începe să se ofilească. Dacă simte că viața sa nu contează pentru nimeni, ea își pierde semnificația chiar pentru el însuși.

            Iubirea asigură încrederea, siguranța copilului, credința că este acceptat, dorit, validat. Așa cum respirația este esențială pentru corpul fizic, iubirea reprezintă respirația interioară a sufletului, iar aceasta trăiește prin iubire.

The Marshmallow Test - Controlarea impulsurilor

 

      Imaginati-vă că aveți patru ani și că cineva vă face următoarea propunere: dacă așteptați până ce facem câteva comisioane, vei căpăta ca premiu două bezele. Dacă nu poți să aștepți până atunci, primești numai una - dar ți-o dau chiar acum. Sigur că aceasta este o adevărată provocare pentru mintea unui copil de patru ani, acest microcosmos al veșnicei bătălii dintre implus și abținere, dintre sine și eu, dintre dorință și autocontrol, dintre răsplata și amânare. În funcție de ceea ce alege copilul, acest test poate fi grăitor; el oferă nu numai o interpretare a caracterului, dar și a traiectoriei pe care o va avea probabil în viață.

        Nu există un talent psihologic mai important decât de a rezista la impulsuri. Aceasta este baza autocontrolului emoțional, având în vedere că toate emoțiile, prin însăși natura lor, duc într-un fel sau altul la un impuls, spre o acțiune.

       Un remarcabil studiu în care unui copil de patru ani i s-a pus în față o bezea arată cât de importantă este capacitatea de ținere în frâu a emoțiilor și de amânare a impulsului. Acest studiu a fost început de psihologul Walter Mischel în anii 1960, la o grădiniță din cadrul campusului universitar Stanford, și i-a numărat mai ales pe copiii celor de la facultatea Stanford, absolvenți și alți angajați, studiul urmărindu-i pe acei copii de patru ani și în timp, până la terminarea liceului.

    Unii copii de patru ani au fost nevoiți să aștepte cincisprezece sau douăzeci de minute, ceea ce cu siguranță li s-a părut o veșnicie, până ce s-a întors cel care făcea experiența. Ca să se sprijine în lupta lor interioară, ei și-au acoperit ochii ca să nu se uite la ispită sau au stat cu mânile în poală vorbind între ei, cântând, jucâdu-se, până ce uneori chiar au obosit și au adormit. Acești preșcolari curajoși și hotărâți au primit răsplata celor două prăjituri. Dar alții, mai impulsivi, au și înfășcat o prăjitură de îndată ce persoana care coordona experimentul a ieșit din încăpere pentru a-și face ,,comisioanele”.

    Diferența emoțională și socială între preșcolarii care au înșfăcat prăjitura și cei care au avut răbdare a fost enormă. Cei care au rezistat ispitei la patru ani au devenit între timp adolescenți mult mai competenți din punct de vedere social: erau eficienți, siguri pe ei și mai capabili să se adapteze frustrărilor vieții. Era mai puțin probabil că ar fi putut să cedeze nervos, să înțepenească de frică sau să dea înapoi din cauza stresului ori să fie ușor de dezorganizat sau de năucit într-o stare de tensiune; ei au înfruntat provocări și nu au abandonat nici măcar în fața marilor dificultăți; au fost încrezători în sine și demni de încredere. Au luat inițiative și s-au implicat în proiecte. După zece ani, erau în continuare în stare să amâne răsplata, urmărindu-și scopurile.

      Copiii care au înșfăcat prăjitura, aproximativ o treime din total, au dat dovadă de mai puține calități, prezentând un portret mai degrabă tulbure din punct de vedere psihologic. În adolescență, erau timizi în privința legăturilor sociale; sau erau încăpățânați și indeciși; vulnerabili în fața frustrărilor; se considerau ,,răi” sau nedemni; dădeau înapoi sau se blocau în fața stresului; se simțeau nesiguri și nemulțumiți pentru că nu ,,obținuseră destul”; cădeau ușor pradă geloziei sau invidiei; reacționau exagerat la orice lucru care îi irita. Și după toți acești ani, tot nu erau în stare să își amâne răsplata.

   Așadar ceea ce remarcăm la o vârstă fragedă se dezvoltă la scară mare la nivelul competențelor sociale și emoționale de-a lungul vieții.

    Și mai surprinzător este faptul că atunci când copiii testați au fost evaluați din nou la sfârșitul liceului, cei care la patru ani așteptaseră cu răbdare erau studenții mult mai buni decât cei care acționaseră sub îndemnul imboldului. Conform evaluării, ei erau din punct de vedere academic mai competenți: mai capabili să își transpună ideile în cuvinte, să folosească logica și să reacționeze logic, să se concentreze, să-și facă planuri pe care să le respecte și mai dorinici să învețe.

    Să învățăm să avem răbdare, zic! Nu de alta, dar se pare că efortul răbdării este recompensat pe măsură!

 

Bibliografie:

            Daniel Goleman - Inteligența emoțională

            https://www.thoughtco.com/the-marshmallow-test-4707284

https://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/struggles-psychologist-studying-self-control

Educația în schimbare

 

        Omenirea se confruntă cu revoluții fără precedent, toate poveștile noastre vechi se transformă, iar până în clipa de față nu a apărut nici o poveste nouă care să le înlocuiască. Cum putem să ne pregătim noi înșine și pe copiii noștri pentru o lume cu asemenea transformări fără precedent și incertitudini radicale? Ce ar trebui să-l învățăm pe copil ca să-l ajutăm să supraviețuiască și să o ducă bine în lumea secolului XXII? Ce fel de abilități îi vor fi necesare ca să obțină un loc de muncă, să înțeleagă ce se petrece în jurul său și să-și găsească drumul în labirintul vieții?

            În prezent, parcă prea multe școli se axează pe acumularea de informații. În trecut avea o logică treaba asta, fiindcă informațiile erau puține. Însă în secolul XXI suntem asaltați de un volum enorm de informații, pe care nimeni nu prea o mai poate bloca sau opri. Acum dacă ai un smartphone, poți să-ți petreci mai multe vieți doar citind Wikipedia, urmărind conferințe TED și urmând cursuri online.

            Într-o asemenea lume, ultimul lucru pe care trebuie să-l ofere un profesor elevilor săi este mai multă informație. Deja au parte de mult prea multă. În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informație, de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este important și, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informație într-o imagine de ansamblu asupra lumii.

            Așadar, ce ar trebui să predăm? Mulți experți în pedagogie susțin că școlile ar trebui să înceapă să predea ,,cei patru C” - gândire critică, comunicare, colaborare și creativitate. În linii mari, școlile ar trebui să reducă rolul abilităților tehnice și să pună accent pe abilități de ordin general necesar în viață. Cea mai importantă dintre toate va fi abilitatea de a face față schimbării, de a învăța lucruri noi și de a-ți păstra echilibrul mintal în situații neobișnuite. Ca să ținem pasul cu lumea anilor viitori, va trebui nu numai să inventăm metode și idei noi de predare-învățare, iar mai presus de orice, va trebui să ne reinventăm la nesfârșit.

            Ca să supraviețuim și să prosperam într-o asemenea lume, vom avea nevoie de foarte multă flexibilitate mentală și de rezerve însemnate de echilibru emoțional. Va trebui să renunțăm la unele lucruri pe care le stăpânim cel mai bine și să ne simțim în largul nostru în necunoscut. Din păcate, este mult mai dificil să-i învățăm pe copii să accepte necunoscutul și să-și păstreze echilibrul mental decât să-i învățăm o ecuație din matematică. Nu putem învăța flexibilitatea citind o carte sau ascultând o conferință.

            Yuval Noah Harari afirmă în cartea sa, ,,21 de lecții pentru secolul XXI”, că Revoluția Industrială ne-a lăsat moștenire teoria educațională a liniei de producție. ,,În centrul orașului se află o clădire mare din beton împărțită în mai multe încăperi identice, iar fiecare încăpere este dotată cu rânduri de bănci și scaune. La sunetul unui clopoțel, mergi în una dintre aceste încăperi împreună cu alți 30 de copii care sunt de aceeași vârstă cu tine. Din oră în oră, intră câte un adult și începe să vorbească. Cu toții sunt plătiți de stat să facă asta. Unul dintre ei vă povestește despre forma Pământului, altul vă spune despre trecutul omului, iar un al treilea vă povestește despre corpul uman.’’   Îți sună cunoscut, așa-i?

            În primă instanță ne putem poate amuza de acest model, întrucât ni se pare că este perimat pentru generația de elevi de astăzi, oricâte realizări ar fi avut în trecut. Educația se tot schimbă în ultimii zeci de ani: schimbăm denumirea vacanțelor, transformăm semestrele în module, evaluările sunt fie mai multe, fie mai puține...își tot schimbă forma, dar fondul ba.

Însă până în clipa de față nu am creat o alternativa viabilă. Cu siguranță nu o alternativă accesibilă, care să poată fi implementată și în zonele rurale, nu numai în suburbiile înstărite din marile orașe.

 

 

Bibliografie:

Yuval Noah Harari - 21 de lecții pentru secolul XXI

Titu Maiorescu - În contra direcției de astăzi în cultura română