Vorbește câte o persoană pe rând

 

          Această regulă este cu adevărat capitală. În această privință s-ar putea ca profesorii debutanți să ducă o luptă grea. Importanța sa este absolută, iar implementarea ei vine la pachet cu câteva reguli dificile și rapide, pe care trebuie să le urmezi regulat. Nu are niciun rost să urmezi reguli în mod simbolic, nici să le respecți pe jumătate. Dacă vrei să fii bun la ceva, trebuie să acționezi cu fermitate.

            Imaginează-ți că ești în fața unei grupe noi și ești pe punctul de a introduce o informație sclipitoare. Mai întâi, le împărtășești elevilor obiectivele lecției: ,,la sfârșitul acestei lecții..”, începi să înșiri acele activități pe care urmează să le desfășori cu ei...Dar înante să apuci să-ți termini introducerea, un tânăr din ultima bancă se întoarce spre colegul său și îi spune în șoaptă: ,,Ba maică-ta!”. Colegul nu-i răspunde și chiar ai putea să-ți continui discursul fără să mai existe vreo ,,infracțiune” ulterioară; și nici măcar n-a zis-o prea tare.

            Ce vei face in continuare?

a.     Mergi mai departe.

b.     Te oprești.

Dacă vei continua, le vei oferi tuturor celor din clasă o lecție pe care cu siguranță nu vrei să o învețe. Vei pune bazele anticipării că este în regulă ca ei să vorbească atunci când și tu faci același lucru. Aceasta este prima fisură minusculă a barajului, care va duce inevitabil, peste patru săptămâni, la tsunamiul clasei incontrolabile. Trebuie să-i atragi atenția asupra acestui lucru. Ți s-ar putea părea trivial. Ți s-ar putea părea un lucru minor. Dar acesta este momentul în care le faci cunoscut că ești serios în privința acestui aspect, că ești un profesor bun pentru ei. (Amintește-ți că îți dorești să fii un profesor bun pentru ei.)

Oprește-te! Aruncă o privire de profesor ușor stupefiat în direcția lui (vei deveni, în scurt timp, un maestru al ridicării ironice a sprâncenei), apoi exclamă calm: ,,Bine. Voi începe din nou.” Și o iei de la capăt.

      Acestă tehnică necesită nervi de oțel și tupeu cât Brazilia de mare, deoarece există o șansă destul de mare ca vreun elev să recunoască ceea ce faci și să exploateze această oportunitate tușind în mod intenționat sau întorcându-se spre colegul său, scoțând  orice pe gură, doar ca să te facă să o iei din nou de la început. Nu te panica. Este un simplu ritual de trecere. Încearcă să vadă cât de departe pot merge până vei claca. Pastrează-ți calmul absolut! Supranatural de calm! Făptașul vrea ca tu să te enervezi. Nu-i oferi satisfacție și ia-o de la capăt cu muuult calm. Pregătește-te să execuți acest balet ridicol de vreo patru sau cinci ori înainte ca grupa să priceapă mesajul. S-ar putea să fii nevoit să sacrifici o întreagă lecție pentru ca ei să înțeleagă unica lecție de pe urma căreia veți beneficia cu toții pe durata întregului an: că doamna sau domnul nu trebuie să fie întrerupt sau întreruptă când vorbește. Dar tu intră la oră convins că lucrurile vor decurge așa în cele din urmă.

Capacitatea de a gestiona o tranziție ușoară și fără probleme este una dintre cele mai importante abilități tehnice pe care orice profesor le deține. O tranziție apare în spațiul dintre o activitate și următoarea, iar când ești în stare să le faci fără întrerupere este, în mod simultan, mult mai dificil decât ți-ai fi imaginat și mult mai ușor decât pare la început.

      Gestionarea unei tranziții ușoare se bazează pe patru cunoștințe tehnice specializate:

1.     Să realizezi când este timpul să încetezi activitatea.

2.     Să insiști ca elevii să pună stilourile jos.

3.     Să insiști ca elevii să se uite la tine.

4.     Să faci pauză înainte de a vorbi.

Fii expert în detaliile tehnice care abordează guma de mestecat

 

         Guma de mestecat este dezgustătoare. Nu îndeplinește nicio altă funcție folositoare în afară de aceea că le permite copiilor să se considere niște mini versiuni ale lui James Dean ,,rebeli fără a avea nici cea mai mică idee despre cum să delimiteze o propoziție subordonată”. Ajunge peste tot, până în cele mai mici locuri: pe covoare, pe cei mai buni pantaloni ai tăi de serviciu și adesea în părul unui coleg. Încearcă să întorci orice bancă din școală, și vei descoperi o ,,colonie” întreagă care și-a făcut cuib acolo, ca niște intruși rotunzi, vinovați, infestatați cu germeni, tari ca piatra, care putrezesc și rânjesc batjocoritor în fața neputinței tale absolute și a incapacității de a-i împiedica pe verișorii lor să li se alăture în ora ce stă să înceapă.

Dacă ți-e dat să predai într-o școală în care mestecatul gumei este înrădăcinat, atunci, crede-mă, ți se va face rău, cumplit de rău, să-i tot instruiești pe copii zicându-le: ,,Scuip-o în coș!”

Dacă ignori faptul că un copil mestecă gumă, atunci creezi un precedent pentru toată clasa, lăsându-i să creadă că nu se întamplă nimic dacă încalcă regulile școlare la ora ta. Și nu ne dorim asta, vrem să le dăm de înțeles că, din moment ce infracțiunile mici nu vor fi tolerate, cele mari nu trebuie sub nicio o forma să se întâmple.

            Există vreo două probleme tehnice când ai de-a face cu cei care mestecă guma, care nu vor apărea imediat și cu care trebuie să fii la curent:

1.     Dacă Mohammed nu merge la coșul de gunoi, vine coșul de gunoi la Mohammed. În toate situațiile, trebuie să fii foarte vigilent să nu-i umilești pe copii. Umilirea în public nu face parte din meniul preferat al nimănui și, dacă se întâmplă să umilești din greșeală un copil (personal nu prea cred într-o astfel de greșeală), atunci vei plăti cu vârf și îndesat când va veni vremea. Da, sunt niște infractori. Și da, tu reprezinți legea în sala de clasă. Cu toate acestea, dacă stai în fața clasei și îi vorbești cu asprime ,,Guma la gunoi! Acum!”, îl vei forța pe săracul copil să facă drumul rușinii în fața colegilor săi și îl vei compromite rău de tot. S-ar putea să te urască pentru asta și să-și petreacă restul orei născocind o răzbunare vicleană și neplăcută. Iar dacă va alege să-și verse răzbunarea asupra ta, atunci păzește-te!

Mai bine, după ce ai remarcat mestecatul elevului X, aștepți un moment prielnic în care grupa este implicată într-o activitate și atunci iei coșul de gunoi în mână și te strecori lângă el în liniște spunându-i aproape în șoaptă: ,,Te rog, guma la coș!”. În general, pentru că ai evitat să-i atragi atenția infractorului în public, acesta se va supune fără comentarii. Asta dacă nu va încerca să facă o scamatorie, ceea ce te va duce la al doilea detaliu tehnic ce te va ajuta să te ocupui de cel care mestecă guma, și anume cuvintele...

 

2.     ,,Pe toată!” Vei descoperi că infractorul experiementat din sala de clasă deține multe modalități obraznice și viclene de a-l păcăli pe nătărăul ce stă in fața clasei. Le vei cere să arunce ghemotocul umed la coș și ți se va părea că așa vor face. Ochiul neantrenat nu va observa că doar o mică parte din gumă a ajuns în coșul de gunoi. Misiune îndeplinită. Lumea e salvată!

Însă pe specialistul experiementat o scamatorie vicleană ca aceasta nu ar putea să-l înșele la fel de ușor ca pe un începător credul. În acest moment, rostește cu fermitate următoarele cuvinte: ,,Pe toată!” Moment în care elevul tău va realiza că nu ești probabil fraierul credul, așa cum presupunea despre tine, și se va supune cerinței tale.

 

3.     Ai încredere în tine! L-ai văzut mestecând gumă. Faptul că jură pe ce au mai scump că au alergie la guma de mestecat, care îi face să intre în șoc anafilactic imediat ce îi simt mirosul, nu are nicio importanță. Ai încredere în tine! Ai văzut asta! Nu ești nici idiot, nici orb. Copilul minte. Mesteca gumă.

 

4.             Rămâi vigilent!

 

Te vei plictisi de moarte de acest frecuș constant de a le spune copiilor să scuipe guma în coșul de gunoi. S-ar putea la fel de bine să vină o vreme când vei ignora vechea infracțiune din cauză că nu vei mai suporta să-ți auzi propria voce intonând aceeași frază iar și iar. Dar, așa cum se întamplă cu toate regulile mici, este vital să fii văzut drept genul de profesor care nu le ignoră. Atitudinea ta față de guma de mestecat este importantă pentru copii, reprezentând de fapt atitudinea pe care o ai față de orice altceva. Dacă ignori faptul că elevii mestecă gumă la ora ta, atunci întrebarea care se ivește în mintea lor este: ,,Oare ce altceva ar mai ignora?” Dacă îi lași să depășească chiar și cu un centrimentru linia de delimitare, atunci vei sfârși prin a o deplasa la un kilometru distanță.

 

Stabilește locurile în bancă!

 

              Un profesor care nu are un plan de așezare a copiilor în bancă este un nătâng și o caută cu lumânarea. În afară de abilitatea ta de a-i fermeca, de a-i linguși și, uneori, de a-i confrunta, planul de așezare a copiilor în bancă este singura și cea mai importantă etapă din demersul de schimbare comportamentală de care dispui.

            Orice sondaj care le pun elevilor această întrebare importantă ,,Cum învățați cel mai bine?” descoperă același răspuns în vârful clasamentului: ,,în grupuri”. Așa vor răspunde de fiecare dată, cu o voce înflăcărată: ,,Cel mai bine învățăm în grupuri? De ce nu ne ascultă nimeni?”. Aranjarea băncilor în grupuri este modalitatea corectă de a organiza sala de clasă. Fără discuții. Fără contraziceri. Dacă aranjezi pupitrele în grupuri, le vei permite să învețe unii de la ceilalți, iar organizarea pupitrelor în grupuri reprezintă o detașare simbolică față de noțiunea dickensiană a profesorului care, zi de zi, stă în fața clasei și spune aiureli despre problemele zilnice foarte complicate.

            Așezarea băncilor în grupuri de cinci sau șase este dispunerea optimă din sala de clasă pentru că îți va permite să combini activitățile. Poți face o activitate în perechi, apoi o alta în grupuri de trei, apoi o alta în grupuri mai mari, fără să mai miști vreun scaun din loc. Nu numai că este convenabil așa, dar este și o utilizare bună a spațiului din sala de clasă. Dacă te asiguri că fiecare grup de mese este poziționat cât mai aproape de conturul clasei, câtă vreme le permite copiilor din margine să și respire, îți va rămâne suficient spațiu în mijlocul clasei, unde copiii pot face activități kinestezice palpitante.

            Există probleme la început cu implementarea oricărui plan nou de așezare a copiilor în bănci. Această metodă nu ține cont de relațiile deja existente, de exemplu, și s-ar putea să așezi în aceeași bancă doi oameni care se detestă patologic unul pe celălalt sau, chiar mai rău, sunt cei mai buni prieteni. Dar cu o ajustare, folosind un număr impar de elevi, planul ar putea fi pus în practică. Acesta se bazează pe cel mai important element, acela că băieții și fetele trebuie întotdeauna să fie așezați unii lângă alții, iar acesta este o metodă ce poate fi apărată în fața întrebărilor derutante ale inspectorilor și ale conducerii.

            Implementarea unui plan de așezare a copiilor în bancă poate fi dificilă și trebuie să fii atât de riguros, cât și refractar, din moment ce copiii vor căuta să o evite. Orice rugăminte de la un elev trebuie refuzată cu hotărâre: ,,Dar doamna, mie nu-mi place...” sau ,,Noi nu ne înțelegem...” trebuie tratate ca niște mofturi, căci asta sunt. Tu hotărăști unde stau și ai aranjat planul de organizare a clasei pentru a profita la maximum de potențialul lor, și nu ca ei să stea de vorbă cu cel mai bun prieten. Vei descoperi că, după prima sau următoare lecție, vor încerca să se așeze înapoi pe locul dorit, iar tu va trebui să le soliciți să revină imediat la planul tău de organizare. Dacă vei consimți chiar și o singură cerere în legătură cu locul unde se așază, asta va duce la haos, iar haosul nu este ceva de dorit.

Fă-ți apariția!

 

           Una dintre cele mai dificile clase la care am predat a fost în primul an ca profesor: clasa a 7-a B. Aproape la fiecare oră se comportau într-un mod cât mai nefiresc. Fiecare lecție cu a 7-a B mă chinuia încă dinainte de a intra la oră, mă simțeam jalnic și deprimată în timpul ei și, adesea, după oră, îmi lăsa senzația că sunt o epavă în stare de șoc, legată de jur împrejur cu sfori și bandă adezivă, forțându-mă să-mi stăpânesc lacrimile care mi se adunau în ochi, ceea ce îmi amenința imaginea din cancelarie.

            Până la sfârșitul clasei a șaptea, au devenit clasa preferată. Îi adoram. Și a fost, după cum, simțindu-se elevii acelei clase suficient de apropiați de mine, ei înșiși au recunoscut, unul dintre acele puține momente din viața mea în care o astfel de afecțiune a fost, cel puțin parțial, reciprocă.

            În următorul an, eu și clasa a 8-a B am vorbit despre primele zile împreună. Oh, ce ne-am mai amuzat de cât de greu fusese anul anterior! Și-au amintit cât de groaznici fuseseră în acele zile din primul semestru. Le părea rău că se comportaseră așa de oribil, dar, după cum a subliniat unul dintre ei, eram cam al treilea profesor de limba engleză care intra la clasa lor în acel an. De fapt, chiar mă plăcuseră (vorba vine, puțin, dar nu chiar) din primul moment, dar niciun profesor de limba engleză nu rămăsese suficient de mult ca să le descopere și partea bună și, destul  de rezonabil, nu vedeau niciun motiv pentru care să creadă altceva și despre mine, în consecință, nu aveau de ce să-și etaleze latura frumoasă. Nu voiau să se atașeze prea mult de mine, pentru că asta ar fi însemnat ca ei să fie și mai dezamăgiți când i-aș fi părăsit, căci era inevitabil să se întample așa ceva, îndeosebi după ce se comportaseră atât de cumplit!

            Este un adevăr trist acela că, de-a lungul carierei tale de profesor, vei preda multor elevi care s-au obișnuit prea mult ca adulții să-I dezamăgească. Dar și mai trist este că mulți dintre ei sunt obișnuiți ca adulții la care țin cel mai mult să-i părăsească(mulți optând să plece de lângă ei pentru a le oferi o situație material mai bună). Pune-te în locul lor! Reacția ta ar putea fi una normala când ai experimenta o asemenea pierdere la o vârstă atât de frageda? Prin comportamentul lor îngrozitor în acele zile din primul semestru, clasa a 7-a își putea alimenta măcar o parte din energia lor prin cedarea inevitabilă a profesorului. Ei au fost cauza acestui lucru. Ei erau cei mai tari, mai puternici și cei mai răi. Faptul că adulții îi părăseau era complet sub controlul lor. Nu erau deloc neajutorați, nici vulnerabili și în niciun fel de care le-ar fi fost teamă că ar putea deveni unul dintre cele mai întunecate momente ale fricii lor. Erau căpitanii propriului destin.

            Ai putea crede că ești un profesor de nimic, care face o muncă de doi bani, când te afli în fața clasei, dar ești mult mai rău de atât, când nu ești acolo. Așa că fă-ți apariția! Încasează ,,palmele”  pe care le primești. Răsplătește-i cu zâmbete. În decursul a șase luni vei realiza ceea ce unii profesori numesc ,,efectul mingii de bowling”. Îi vei cuceri unul câte unul. Vei observa inițial vreo doi copii care sunt mai puțin potrivnici față de învățare și față de tine decât sunt ceilalți. După o vreme, s-ar putea să și se alăture alți doi. Apoi îi vei ,,doborî” unul câte unul, ca pe niște popice de pe pista de bowling, până ce vei avea un grup decis să fie de partea ta și a materiei pe care o predai. În cele din urmă, chiar și cea mai tare piatră se sparge și vei avea parte de acel moment profund de bucurie epifanică în cariera ta de profesor. Prima lecție cu adevărat bună cu clasa foarte dificilă, când începi să realizezi că este posibil. Tu poți face asta!

            Elevilor le plac profesorii care sunt prezenți în fiecare zi. Dacă îți faci o reputație printre copii ca având o prezență bună la ore, asta va da roade în ceea ce privește comportamentul lor. Vei fi întotdeauna în topul evenimentelor petrecute cu o zi înainte, iar copiii îți vor respecta devotamentul pe care îl arăți prin prezența ta constantă.

Viața de profesor

 

Cred că o parte din voi, cititorii acestui blog, stiți că practic cea mai frumoasă meserie, cea de profesor. Aș spune că nu există ceva mai minunat, dar si provocator decât să fii profesor, în special în aceste zile.

Acum că am acumulat ceva ani la catedră, m-am gândit să vă fac o incursiune în această meserie, și poate cu ocazia asta mai află lumea că mai sunt și alte tipuri de profesori, nu numai cei despre care auzim frecvent că fie jignesc elevii, fie îi scot din clasă, doar pentru a-și putea desfășura ora. Se poate și ALTFEL!

Primul an ca profesor este dificil. Zilele pot deveni confuze, cam demoralizatoare, deprimante, chiar și înspăimântătoare, dar ai, de asemenea, momente de bucurie profundă, în care realizezi de ce unii o privesc ca pe cea mai bună slujbă din lume, momente în care te simți o ,,parte din soluție”; (astea durează fix până la următoarea lecție, când vei fi imediat și repede predat clasei pregătitoare/ a 4/ 6/ 8-a pentru a fi luat în primire de elevii acestora și apoi cuprins de tremur).

De la primul meu an în învățământ, am ajuns la al 10-lea și am realizat că dacă în timpul orelor de pregătire psihopedagogică, vreun profesor ne-ar fi povestit mai mult din practica lui, și poate din tehnicile lui, poate mi-ar fi fost mai ușor în acest parcurs didactic. Dar tot răul spre bine; poate că asta trebuie să se întâmple (mai bine zis, să nu), ca astfel să ajung să mă ghidez în sala de clasă după propriile reguli astfel încât, atât eu, cât și elevii mei să fim convinși că ora nu a fost o pierdere de timp.

Să începem cu începutul!

Vaaaaaai de miiiiiiineeee!

Cum va fi oare posibil să te descurci de una singură cu douăzeci și cinci de suflete într-o clasă? Ce se va întâmpla dacă nu vor face ce le spun? Dar dacă o vor lua complet razna? Dacă se vor face roșii ca focul? Dacă vor fi nebuni de legat? Oh, Doamne, ești nepregătită! Ești extrem de nepregătită! Te vor linșa. Nu ești făcută pentru asta. Nu ești la slujba potrivită. Nu mi-am ales bine meseria. Mai bine mi-aș da demisia înainte ca totul să devină prea tragic.

Teama profesorului începător în legătură cu elevii indisciplinați este similară cu teama curcanului de Ziua Recunoștinței, prin faptul că nu este pe deplin justificată. Nici profesorul, nici curcanul nu sunt pregătiți adecvat pentru întreaga oroare a ceea ce urmează să înfrunte. La orele de psihopedagogie, rareori se alocă mai mult de o zi pentru formarea cadrelor didactice cu privire la gestionarea comportamentului, iar aceasta constă în general în a sta mut, privindu-l pe mentor cum controlează, fără nici cel mai mic efort, o clasă de elevi, în vreme ce un amfiteatru este plin de adulți ce gândesc același lucru: ,,Ei bine, trebuie să fie ușor,  nu-i așa? Copiii din filmulețul profului sunt cu toții bine hrăniți, fac parte cu siguranță din clasa de mijloc și sunt, evident, ușor de gestionat. Nu cred că vor fi prea mulți de genul ăsta în școala în care urmează să fiu repartizat.”

Acest lucru s-a dovedit adevărat în primul meu an în învățământ. Credeam că îi voi ține sub control pur și simplu prin faptul că eram o fată tânără, simpatică și drăguță și că eram capabilă să citesc din cărți cu voce tare într-un fel actoricesc. Greșit!

În primul meu an de predare, m-au băgat într-o sală de clasă și m-au lăsat să mă descurc singură.

Sub nicio formă modulul de psihopedagogie nu m-a pregătit pentru Andrei cel panicat și smiorcăit; pentru Mihai care țipa că azvârle cu scaunul; pentru întreaga clasă a 8-a, ai cărei elevi refuzau să facă orice îi rugam, ca să nu zic că îi rugam constant; pentru tot dezastrul regretabil care reprezenta dorința mea de a fi un bun profesor, dar care se clătina.

Mi-ar fi fost mult mai ușor dacă aș fi avut măcar câteva dintre informațiile pe care mi le-am adunat singură datorită experienței la catedră. Gestionarea comportamentului este, de fapt, mai ușor de făcut, cu condiția să respecți câteva reguli, și de asemenea, cu condiția să nu ți se fi oferit cea mai dificilă clasă din școală chiar în prima zi a profesiei tale. Regulile te ajută să ai controlul asupra clasei. Iar asta este cheia: Este clasa mea. Eu sunt profesorul. Dacă nu aș fi învățat să dețin controlul, s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei, copiii nu ar fi învățat nimic și, ceea ce este și mai grav, ar fi avut o experiență extrem de neplăcută, căci nu s-ar fi simțit deloc în siguranță.

Dar pentru că deja partea asta de introducere mi-a ocupat destul spațiu, iar ție cititorul destul timp pentru a citi, intru într-o scurtă pauză până săptămâna viitoare când încep să descriu regulile care pe mine mă ajută să am elevi fericiți și dornici de școală.

 

Reciprocitatea înseamnă respect

 

        Cred că oamenii au un sentiment de uimire, de venerație și de responsabilitate atunci când se confruntă pentru prima dată cu noua viață pe care au creat-o. Înfloresc în noi dorința și impulsul de a proteja și de a iubi copilul, dorința de a-i oferi o viață bună. Chiar și aceia dintre noi care nu au avut o copilărie fericită sau care nu sunt fericiți ca adulți simt acest impuls.

            Dar acest impuls, această dorință de a oferi sunt reciproce. Și copiii le simt față de noi. Acesta este un concept pe care e nevoie să îl învățăm. Copiii ne permit să ne simțim valoroși prin simpla lor existență, ceea ce îi face, la rândul lor, să perceapă că sunt valoroși.

            Acest lucru e posibil doar când învățăm să nu ne mai plasăm pe noi înșine mereu în centrul atenției și să recunoaștem competența personală a copiilor ca fiind un dar din partea lor - un dar pe care ei nici nu-și dau seama că îl au de oferit, până când nu îl acceptăm noi. Dacă noi reușim să ne dăm seama de asta, ei vor crește convinși că nu au o altă valoare în afară de cea care poate fi măsurată prin note la școală și prin succesul social. Acest lucru nu doar că este dureros și stigmatizant pentru ei, ci îi și împiedică să devină membri mai productivi ai societății.

          În mod bizar, am fost mereu conștienți de înzestrarea copiilor cu această competență, deși am recunoscut-o doar în jumătate de timp. Când copiii se poartă frumos și se dezvoltă fără probleme, interpretăm aceste trăsături ca fiind semne ale valorii și competenței noastre și reacționăm spunându-le copiilor cât de ,,buni’’ sunt. Pe de altă parte, când copiii sunt incontrolabili, obraznici, frustrați și distructivi, reacționăm crezând că acest lucru se întâmplă din cauza a ceva ce n-am reușit noi să facem, astfel recunoscându-ne parțial propria incompetență. Dar tot timpul am crezut că soluția constă în mai multă educație, mai multă iubire, mai multe restricții, mai multe pedepse, mai mult control.

            Există două explicații pentru asta. Prima este una culturală: avem tendința de a imita ce face toată lumea. Al doilea motiv este că, atunci când simțim că nu suntem valoroși în relația cu alți oameni pe cât ne-ar plăcea să fim, reacționăm agresiv, devenind iritabili, frustrați și furioși. Iar în cazurile în care miza este cea mai mare - în relația cu propriii noștri copii sau parteneri - reacțiile noastre sunt cele mai puternice. Le punem la îndoială valoarea pentru noi și felul acesta le aducem lor reproșuri pentru că noi nu ne simțim destul de valoroși. Asta se întâmplă când copiii sunt mici și se împiedică de ceva pe trotuar. Îi tragem de mână și reacționăm cu un îndemn nervos: ,,Uită-te pe unde mergi!”. Când copilul nostru de cinci ani vine plângând pentru a treia oară într-o zi, cu genunchiul julit, îi spunem: ,,Trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi?”. Când profesorii ne spun despre copil că nu a îndeplinit cerințele sau așteptările, ne înfuriem pe profesori, pe copil sau și pe unii, și pe celălalt. Când căsătoria noastră e în impas sau chiar se destramă, îi găsim partenerului o vină; când viața ne copleșește, dăm vina pe societate sau pe părinții noștri. Singura împrejurare în care nu facem aceste lucruri este atunci când am învățat să ne întoarcem furia spre interior, către noi înșine, și să ne înecăm în sentimente de vinovăție, depresie și autoreproș.

            În legătură cu copiii, am învățat că trebuie să-i ascultăm, să le recunoaștem competența și să învățăm de la ei, devenind astfel pentru ei atât de valoroși pe cât ne dorim. Când comportamentul copiilor noștri ne face să ne simțim mai valoroși, atunci înseamnă, aproape tot timpul, că suntem astfel - adică, înainte de conflictul respectiv, eram incapabili să ne convertim sentimentul de iubire într-un comportament iubitor și bunele intenții în interacțiune fructuoasă.

            Nu este o situație pe care să o putem schimba imediat luând măsuri. Putem doar să ne deschidem spre copiii noștri si să încercăm să le decodăm feedbackul spontan sau întârziat. Copiii nu caută să învețe nimic, nici nu folosesc vreo teorie educațională. Pur și simplu trăiesc împreună cu noi și ne fac cunoscut modul în care percep lucrurile.

           

 

 

Bibliografie:

Jesper Juul - Copilul tău competent

Îndemnurile Părintelui Chiril de la Mănăstirea Vatoped ( muntele Athos)

 În căutarea mea de cărți și articole, am dat peste aceste însemnări ale părintelui Chiril, care mi s-au părut că vin ca o încurajare pentru provocările existente astăzi.

,, Să nu vă pară rău și să nu vă fie frică pentru copiii voștri din cauză că lumea în care ei cresc nu mai este ceea ce era.

Viața lor nu este o coincidență sau la întâmplare.

Împuterniciți-i să știe că ei pot schimba lumea.

Nu-i învățați să fie înspăimântați și descurajați de starea lumii, ci plini de nădejde că pot face ceva în acest sens.

Fiecare persoană din istorie a fost plasată în timpul în care se află pentru a împlini planul său divin.

Divinitatea știe că și copilul tău poate face față oricărei provocări cu care se confruntă în viața lui. Copilul tău a venit special în acest moment!

Nu vă speriați pentru copiii voștri, dar fiți onorați că Dumnezeu v-a ales pe VOI pentru a crește și educa generația care se confruntă cu cele mai mari provocări din timpurile noastre.

Ridicați-vă până la provocare.

Nu lăsați frica voastră să fure măreția pe care Dumnezeu a pus-o în copiii voștri. Știu că este greu să ni-i imaginăm ca pe altcineva în afară de bebelușii noștri dulci și vrem doar să-i protejăm de orice ar putea fi greu pentru ei, DAR EI S-AU NĂSCUT TOCMAI PENTRU UN TIMP CA ACESTA