Biblioteca de la Miezul Nopții

 

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment.

Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea...Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: Care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Autobiografie pictată în stropi de suflet

     

    Sunt genul de persoană ce visează cu ochii deschişi la o realitate crudă în care îmi încurc de cele mai multe ori drumurile vieţii. Urăsc rutina zilnică provocată de inutilitatea unor întrebări fără răspuns ce îmi sunt adresate. Nu îmi place să nu îmi placă ceva ce cândva mi-a plăcut. Sunt energică deoarece mintea îmi joacă tot timpul feste. M-am certat cu ea pe tema aceasta. Am o fire sensibilă datorită faptului că am dansat cu florile pe cântece redate de corzile unei chitări vechi, dezacordate. Am oferit toată dragostea mea unui fulg de nea fără să realizez că într-o fracţiune de secundă va disparea, topit de mâna caldă a unui tânăr ce nu a risipit dragostea…a oferit-o cui merita.

    Nu suport să fiu privită de ochii ruginii ai anotimpului ploios. Urăsc atunci când stropii de ploaie mă ocolesc, iar vântul îmi şopteşte cu voce tare la ureche cuvinte inutile. Iubesc să mă întrec cu noaptea la romantism: m-a întrecut, dar mă voi revanşa.

    Mă încântă cuvintele ce se pierd în timp, dar de ce fac toate acelaşi lucru? Obişnuiesc să-mi exprim ideile, deşi nu-mi găsesc mereu cuvinte potrivite. Probabil sunt speriate de ce trebuie să exprim şi se ascund după vâjâitul puternic al unui sunet de chitară: aceeaşi chitară! Am avut ţeluri: multe şi mari; dar s-au pierdut în momentul în care am realizat că nu suntem decât versurile unei poezii pe care ar înţelege-o numai poetul. Ador să mă îmbrac în diferite nuanţe de stele care să îşi piardă strălucirea pe rând. Să nu mă sting de tot, de la început.

Mă fascinează să privesc trecutul în ochii celorlalţi. Îmi place să critic fotografii vechi cu imagini şterse şi îngălbenite de timp ce exprimă nimic. Nu îmi place atunci când nu îmi găsesc lucrurile pe care le arunc, din greşeală, în sacul cu amintiri. Acolo pierd, de cele mai multe ori pozele cu prietenii. Poate că vor să se piardă. Mă enervez atunci când oamenii se ceartă din orice, de aceea am început să mă destăinui frunzelor, m-au înţeles.

    Lucrez voluntar drept gardian la poarta sufletului micilor scântei ale vieţii. Mă înrolez de cele mai multe ori în jocuri fără de sfârşit. Calculez cu inima deschisă fiecare lacrimă vărsată de proasta dispoziţie a romanului de pulbere luată de vânt. Sunt dezordonată în ceea ce priveşte trecutul. Îmi pun viaţa în pericol pentru orice sentiment  pe care mi-l oferă inima. Chiar trebuie să mă cert cu ea ca să pot avea şi eu un cuvânt de spus?! Îmi place să alerg după idei prin frunzele pline de vise de pe aleea îngheţată a intenţiei mele. Urăsc atunci când trebuie să traversez râul minciunilor doar pentru a găsi floarea adevărului. De multe ori sunt nevoită, însă, să trec prin holul secretelor ca să dau de camera misterului.

    Sărut luna şi o las în lumea ei de cristal în care se simte mult mai bine decât mine. Îmi rănesc gândurile vesele cu ajutorul cuvintelor grele. Dansez veşnic pe melodii vechi de stradă, cu versuri infinite şi ritm alert, iar acum scriu gânduri neînţelese pe o planşă fără de sfârşit, pictată cu culorile sufletului ce momentan nu au nici o importanţă.

    Gândesc asemeni unui copil… dacă am impresia că m-a înţeles cineva, vreodată.

Transformă predarea într-o artă!

     

            Îți mărturisesc că dupa aproape 11 ani de profesorat, abia de vreo câțiva ani încoace am realizat și simțit că asta îmi este menirea. Să ma străduiesc în fiecare zi să ajung la inimile micuților din clase. Iar asta se poate realiza prin conectarea la ei și printr-un artificiu: modul în care îți predai materia.

            Așadar o să ne îndreptăm atenția spre piulițe și șuruburi, noțiunile elementare despre cum faci în realitate să predai. Acest lucru s-a schimbat destul de radical de-a lungul anilor și ceea ce consideri eu că este o lecție bună poate fi foarte diferit de părerea majorității conducerilor sau a inspectorilor școlari. Anumite impulsuri guvernamentale, care par întotdeauna bazate pe cercetări conduse de oameni care habar n-au ce înseamnă practica în sala de clasă, sunt pur și simplu niște prostii, iar tu ar trebui să te dezici de ele.

            Câteva dintre principiile orientative din spatele acestei metode de predare în zilele noastre aprobate de stat – lecția ,,în patru părți”- reprezintă în mod evident o grămadă de cârpeli pe care, dacă ai de gând să fii genul de profesor cu clasa plină de elevi, așa cum ți-ai dorit, ar trebui să le ignori ca o chestiune de principiu. Cu toate acestea, există și un mare avertisment. De-a lungul ultimei decade, cariera de cadru didactic a devenit una în care, uneori, singura calitate considerată demnă de urmat este conformitatea. S-ar putea ca cei de la școala în care lucrezi să insiste pentru o asemenea paloare a minții și să-și dorească o serie întreagă de roboți automați identici și monotoni, care să predea lecții în același fel, numind această activitate stupefiant de ternă drept ,,profesionalism”. Nu-i permite acestei versiuni palide de profesor să fie aspectul care te privește din oglindă în fiecare dimineață. Sunt anumite momente în care faci ceea ce ți se spune (probabil). Dar există mult mai multe momente când ar trebui să ignori instrucțiunile celorlalți ca pe o rutină și să te descoperi singur prin experimentare.

            A fi un profesor minumat înseamnă să-ți găsești propria cale de a face lucrurile. Și nu descoperi lumi noi stând în siguranță la adăpost sau făcând asta după litera unui manual plin de emfază, care vine împreună cu promisiunea că, dacă îl urmezi îndeaproape, vei fi la fel de mediocru ca și persoana care l-a scris. Copiii nici nu au nevoie, nici nu își doresc profesori ca niște roboți automați identici. Ei voi, necesită și merită ca tu să fii splendid, dar nu vei putea deveni splendid urmând aceste reguli.

Trebuie să găsești o altă modalitate; o modalitate diferită față de cum fac toți ceilalți. O modalitate diferită față de cum procedez eu. Felul tău unic și special de a preda. Și acest fel trebuie să încalce regulile, deoarece regulile sunt negociate în comitete fără inimi și trecute printr-o serie de site foarte fin concepute, pentru a le face fără pic de caracter și anoste, încât orice fraier poate stăpâni procesul predării – învățării.

            Ascultă-i pe cei mai experimentați decât tine, dacă încearcă să te ajute, și ține cont de cuvintele călăuzitoare ale bătrânilor înțelepți și dogiți. Dar să nu faci ce ți se spune doar pentru că cineva într-un costum și într-o poziție de superioritate temporară dorește să-și dovedească autoritatea asupra ta. Acceptă sugestiile doar dacă au sens și doar dacă vezi că persoana care face sugestia știe despre ce vorbește și e dispusă să te ajute.

            Cred că predarea este o formă de artă, de performanță. Este o formă de artă ce poate sintetiza toate celelalte forme de artă. Trateaz-o ca pe ceva ce vei încerca să stăpânești, dar despre care știi în tot acest timp că nu vei reuși. Trateaz-o cu un simți investigativ al forțării posibilităților. Permite-ți să te exalți când împingi hotarele formei. Încearcă să fii cel mai bun profesor pe care ți l-ai putea închipui vreodată.

            Astfel îți vei deschide inima uriașă și vei putea modela mințile copiilor din fața ta!

Cum stârnim interesul elevilor?!

 

         Oare cum putem realiza ca profesori o transmitere cât mai eficientă a cunoștințelor, dar în același timp să stârnești și interesul elevilor?!

            Acesta este un mare mister. Cum poți face asta? Cum poți garanta interesul clasei față de ceea ce ai de spus?

Este foarte ușor de răspuns. Nu poți, dar vei descoperi că ai face bine mai bine să le spui mai întâi cu mult mai puține lucruri decât crezi că ar trebui să știe. Cea mai mare și evidentă greșeală pe care aproape orice profesor o face este aceea de a vorbi fără oprire până când ne plictisim cu toții și ne dorim să fim oriunde altundeva sau să fie deja fără un sfert ca să putem rupe ușa pentru a ieși în pauză.

            Dacă te îndoiești de asta, poți încerca și singur. Roagă pe cineva care este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine, ale cărui haine și gusturi muzicale le detești, să vină pe la tine și fie să-ți citească ceva de care nu ești interesat, fie să-ți vorbească despre acel subiect foarte mult timp. Vezi cât de mult timp poți înghiți asta înainte de a încerca să detești până și tivul pantalonilor săi. Apoi gândește-te puțin la copiii care, când ar fi putut să alerge și să se joace sau să se lupte cu vreun gând poetic sau știintific nou și profund, sunt forțați să asculte o succesiune de chestiuni vechi și extrem de plictisitoare despre toate tâmpeniile, în vreme ce stau muți, sperând ca minutarul să se miște mai repede, te rog, mai repede; privind cum zece minute se transformă în ore și simțind cum viețile lor tinere se scurg încet și încep să îmbătrânească. Nici ție nu-ți plăcea să ți se aplice metoda aceasta de educație când erai la școală și nu ți-ar plăcea nici acum. Nu-i trata nici pe ei așa!

            În plus, beția de cuvinte este un truc prostesc în care poți cădea. Cea mai substanțială preocupare a profesorilor proaspăt calificați este comportamentul. Niciunul dintre noi nu dă licența sau nu termină cursurile metodice simțindu-se în vreun fel suficient de bine pregătit pentru a gestiona genul de comportament despre care citim în poveștile îngrozitoare apărute în presă. Dar există o regulă generală de bază care, dacă aderi la ea, va reduce la minimum comportamentul problematic din timpul orelor tale. Asta nu înseamnă că respectivul comportament nu va apărea niciodată. Va apărea. Dar, dacă îți petreci orele vorbindu-le copiilor, ținând un veșnic și interminabil monolog, nu numai că deschizi ușa pentru un comportament rău, ci pare că-l inviți cu brațele deschise să facă asta. Ține minte această maximă pe care am luat-o de la altcineva: ,, Vorbitul nu înseamnă predare, iar predarea nu înseamnă învățare.”

            Indiferent cât de carismatic ești, cât ești de haios, cât de incredibil de bine arăți, cât de mult succes ai din punct de vedere social, vei descoperi că ești în stare să le menții vie atenția copiilor timp de aproape șapte minute, dacă nu faci altceva decât să le vorbești. Dupa aceea vor începe să se plictisească, să se deconecteze, să se lase păgubași și să-ți dea cu flit. ( Asta se va întâmpla mult mai repede dacă vei începe să scrii pe tablă în timp ce vorbești deoarce, în secunda în care te-ai întors cu spatele, ei își vor începe prorpiile conversații în afara subiectului, îndreptându-și spatele și afișând un limbaj al trupului pseudoascultător imediat ce te întorci cu fața spre ei).

            Așadar, lecția unu, dacă vrei să le stârnești interesul, este aceasta: Taci din gură! Dacă ești mereu în fața clasei, te afli acolo pentru ca ei să poată trage în tine, să te întrerupă și să vorbească. Încearcă să te lipești de acel loc din față sau găsește o altă modalitate de a introduce subiectul, în afară de aceea de a vorbi pur și simplu despre acesta. Dacă îți dorești ca elevii cărora le predai să fie plini de admirație și de uimire, îți va fi aproape imposibil să obții asta doar citindu-le din manual.

            Este vital să le stârnești interesul încă de la începutul orei. La fiecare oră, vei avea câteva minute de grație în care copiii vor decide dacă sunt pentru sau împotriva lecției (sau a ta). Trebuie să folosești acele câteva minute ca să le faci cunoscut faptul că urmează să aibă parte de un timp interesant și vitalizant. Dacă îi pierzi de la începutul lecției, într-o zi de vineri, la ultima oră înainte de plecarea acasă, va fi o oră lungă și întunecoasă în care te vei lupta cu ei, încercând să deții controlul clasei timp de vreo 45 de minute agonizante.

Noi am ales să devenim părinți!

 

            Nu copiii ne-au făcut părinți. N-au avut de ales în privința asta. Ne-am făcut singuri părinți. A fost doar alegerea noastră.

          Dacă ne-am aminti constant asta cred că altfel ne-am comporta cu ei. De obicei, ne purtăm ca și cum le-am face o favoare crescându-i, de parcă ar trebui să ne fie veșnic recunoscători că avem grijă de ei – ca și cum am fi salvatorii și creatorii lor. Suntem atât de încărcați cu această atitudine generoasă, încât ne închipuim că ar trebui să câștigăm un premiu pentru altruism datorită faptului că am făcut copii.

          Subconștient, întruchipăm un complex al salvatorului care spune că, deoarece le-am acordat copiilor noștri favoarea altruistă de a-i crește, ar trebui să ne trateze ca și cum am fi de-a binelea stăpânii lor. Fiind ,,creatorii” lor considerăm că avem sarcina și suntem îndreptățiți să le poruncim și să le influențăm viețile. Apoi, dacă nu ne mai caută când e aniversarea zilei de naștere, dacă nu ne răspund în timp util la mesaje sau dacă fac alegeri de viață contrare planurilor naostre, ne pierdem mințile.

          Realitatea este că trebuie să ne creștem copiii în așa fel încât să nu aibă nevoie de noi – iar pentru ca asta să se întâmple, trebuie să le oferim spațiul necesar să-și asume în totalitate propriile lor vieți. Iar pentru a le pune la dispoziție acel spațiu, trebuie să facem un pas în spate și să nu ne mai spunem părerea în fiecare moment. Înțelegi cum funcționează procesul? Nu putem să ne dorim ca puștii noștri să fie independenți și în același timp să facem o criză de nervi de fiecare dată când nu țin seama de părerea sau de influența noastră. Pur și simplu, cele două lucruri nu merg împreună.

          Cum înlocuim acest complex al zeului fără să pierdem orice urmă de influență? Ne sprijinim copiii de pe tușă. În loc să-i conducem din frunte, ne tragem într-o parte și mergem alături de ei, umăr lângă umăr. În loc să le deschidem calea, trebuie să pătrundem într-un spațiu nou al comunicării și afinității. În loc să ne considerăm cei care-s puternici și care au dreptate, trebuie să accesăm o modalitate nouă de a interacționa cu copiii noștri. Locul nostru de drept nu este în fața lor sau pe culoarul lor. Este lângă ei, pe propriul culoar.

          Când rămânem pe culoarul nostru, nu ne vom așeza în fruntea copiilor noștri, dominându-i și exercitând o putere oarbă asupra lor. În schimb, vom fi grijuli să rămânem pe drumul nostru și să mergem alături de ei. Dacă ei fac un pas înainte, ne deplasăm cu ei. Uneori, firește, îi îndrumăm în direcții diferite de cele în care i-ar putea duce proprii lor pași, dar o facem cu delicatețe, respectându-i și prețuindu-i. Nu-i călăuzim pe drumul nostru controlându-i și stârnindu-le frica.

          Intrând pe propriul nostru culoar și fiind încrezători că micuții noștri își vor urma destinul personal la vârsta potrivită este o dovadă fantastică de încredere și respect. Copiii noștri au nevoie de lucrul ăsta din partea noastră. Deschide-ți palmele și oferă-l neîngrădit și din belșug. Odată ce o vei face, nu-ți vei mai privi copiii ca fiindu-ți inferiori, ci îi vei considera niște prieteni egali în această aventură pe căreia îi zicem viață.

Puterea de a-ți păstra calmul

 

                Poate fi dificil să respecți spațiul copilului tău, pentru că acest lucru îți cere să-ți confrunți propria anxietate. Să-i ofer spațiu copilului meu? Și dacă începe să ascundă lucruri de mine? Dacă începe să ia decizii greșite? Dacă se rănește singur? Dacă se simte abandonat? Dacă are probleme? Dacă, dacă, dacă?

            În spatele invaziei spațiului copiilor noștri se află întotdeauna, desigur, propria noastră reactivitate anxioasă. Nu putem să-i lăsăm să se chinuie prea mult, pentru că avem nevoie ca ei să facă lucrul respectiv, indiferent despre ce e vorba, repede. Nu-i putem lăsa să se simtă rău sau să fie extrem de țâfnoși într-o zi, pentru că asta se reflectă asupra vieții lor, pe care noi considerăm responsabilitatea noastră. Devenim reactivi în privința camerei lor dezordonate, deoarece credem că devin leneși, și nu putem lăsa să se întâmplă asta, pentru că ar fi împotriva a tot ceea ce ne-au învățat părinții noștri și așa mai departe.

            Ne este atât de teamă să le dăm copiilor noștri propria cameră pentru că ne temem de ceea ce ar putea face cu ea. E posibil ca astfel să le permitem să-și ,,taie singuri craca de sub picioare”. Înțeleg această teamă și o împărtășesc. Și da, există cu siguranță grade de separare și de spațiu adecvate vârstei.

            Ca părinte ar trebui să înveți să acționezi în baza respectului pentru cele mai înalte principii ale tale, nu ca reacție la cele mai profunde temeri. Nu trebuie să acționezi în baza fricii, pentru că, dacă o faci, vei crea inevitabil întocmai rezultatul de care ți-e atât de teamă. Căutând anxioși prin telefoanele, rețelele de socializare, ghiozdanele și camerele copiilor noștri, nu vom spori șansele ca ei să vină voluntar la noi - vor depune pur și simplu mai mult efort pentru a se ascunde de noi.

            Importanța de a le oferi copiilor tăi mai mult spațiu pe măsură ce cresc este mult mai mare decât teama legată de ce ar putea face cu spațiul respectiv. Așa trebuie să stea lucrurile, altfel te vei simți constant forțat să te concentrezi asupra copiilor tăi, să te simți responsabil pentru ei, să continui să orbitezi în jurul lor, și așa mai departe.

            Dar atunci când extindem față de spațiul copiilor același tip de respect pe care ni-l dorim și pentru spațiul nostru, atunci fii pe fază. Vei fi uimit de ceea ce se va întâmpla. Întrebarea este: poți să te calmezi suficient pentru a crea cu adevărat spațiul respectiv? Eu cred că DA! PUTEM!

Goana după fericire și succes

 

                Unul dintre lucrurile care ne tulbură în cea mai mare măsură liniștea și bucuria ca părinți este ideea că cei mici trebuie să aibă succes și să fie întotdeauna fericiți. Nimic nu creează mai mult stres și conflict între părinți și copil decât aceste două noțiuni.

          Întreabă orice părinte ce-și dorește cel mai mult pentru copilul lui și o să-ți răspundă din reflex: ,,vreau să fie fericit și să aibă succes.” Ideea de a dori ceva pentru oricine altcineva este profund problematică. Una este să le vrei binele oamenilor, dar să le dorești ceva concret – cum ar fi să aibă succes sau să fie fericiți – înseamnă să-i controlezi. Imaginează-ți că muncești ca să obții o diplomă de absolvire și că întâmpini dificultăți, iar o amică vine la tine și, în loc să înțeleagă prin ce treci, își exprimă dezamăgirea în privința strădaniilor tale. Îți spune: ,, Nu pot să cred că nu ești fericită! Nu mai fi tristă!”.

Pun pariu că atitudinea ei te-ai zdrobi și te-ar răni groaznic. Cu siguranță, te-ai îndepărta și te-ai închide în tine, nu-i așa? Ei bine, exact așa ne purtăm cu copiii noștri. Suntem atât de atașați de dorința de a-i vedea fericiți și realizați, încât îi facem să se simtă nevrednici când nu sunt așa.

          Sigur vă întrebați ce-i greșit în faptul că vrem ca micuții noștri să fie fericiți și să aibă succes? Asta le dorim și partenerilor, părinților și prietenilor noștri, nu?

Când dorim aceste lucruri pentru copiii noșstri, nu adoptăm doar atitudinea pasivă prin care le oferim gândurile noastre de bine celorlalți oameni din viețile noastre. Dimpotrivă, sunt niște dorințe și asteptări active pe care le proiectam asupra celor mici. Îi îngrădim în viziunea noastră despre cum ar trebui să arate fericirea și succesul, fără să le oferim libertatea de a explora, de a o da în bară, de a se întrista sau înfuria și de a învăța prețioasa lecție că harababura și frumusețea vieții merg mână în mână.

          Fericirea și succesul sunt idei de care ne atașăm fără să ne dăm seama că sunt lipsite de o semnificație durabilă. Din cauza atașamentului nostru orb față de ele, oricând ne vedem copiii nefericiți sau lipsiți de succes, ne pierdem mințile. Când observăm că cei mici plâng, vrem să le curmăm imediat suferința – și lor, și nouă înșine. Când vedem că dau cu bâta în baltă la școală, vrem să îi pedepsim sau să dregem situația. Atașamentul nostru de aceste două concepte – fericire și succes – ne pune bețe în roate și ne provoacă o durere și o suferință nejustificată.

          Aceste idei despre fericire și succes sunt înrădăcinate în noi din copilărie și fac parte din cultura noastră. Societatea noastră se axează pe aceste idei. Suntem dependenți de ele. Până nu ne dăm seama cât de goale sunt, vom continua să picăm în capcana dorinței de fericire și succes pentru copiii noștri și vom suferi când ei nu întruchipează aceste calități.

          Să ne pese de copiii noșstri înseamnă să îi acceptăm așa cum sunt. Dacă sunt triști, să-i lăsăm să fie triști. Dacă sunt furioși, să-i lăsăm să fie furioși.

          Haideți să coborâm din trenul fericirii și al succesului! Nu există o asemenea destinație și, dacă nu ne dăm jos, vom porni într-o aventură fără sfârșit, căutând veșnic și negăsind niciodată. Chiar dacă dorim cu toții ca copiii noștri să se simtă voioși în viețile lor, trebuie să ne dăm seama că pur și simplu nu există niciun om pe pământ care să se poată simți așa zi de zi. Fiecare om trece prin perioade în existența lui în care se simte înfricoșat, frustrat, trist și ratat. Și știi ceva? Este normal. Este omenesc. Este acceptabil.

          Să eliminăm ,,fericire” și ,,succes” de pe planșele viziunilor noastre și să le înlocuim cu ,,prezență” și ,,experiență” . În felul ăsta, copiii noștri își pot lăsa viețile să se desfășoare așa cum le este sortit să o facă, fără să-i judecăm pentru a fi orice altceva decât sunt. Este un dar minunat pe care-l putem oferi copiilor noștri.