Gânduri către Anastasia

 

Anastasia,

Uneori cei din jur îți vor spune că nu poți.

Că poate dorințele tale sunt mari, îndrăznețe, că visezi cu ochii deschiși.

Te pot vedea prin niște șabloane și poate vor îndrăzni să te abată din zborul tău.

Îți vor spune “nu se cade”, că “nu e locul sau momentul potrivit”, că “ o fată nu face asta” și alte multe stereotipuri și prejudecăți.

Dar te rog, să nu le dai crezare.

Pentru că tu ai venit pe pământul ăsta să strălucești. Nu doar să mergi pe pașii altora, ci să-ți faci propria cale.

Fii blândă, dar curajoasă!

Fii demnă, dar îndrăzneață!

Fii directă, dar restectuoasă!

Fii delicată, dar de neclintit!

Pe parcursul vieții vor veni clipe în care poate tot ce se va întampla în jurul tău o să te copleșească, poate vei simți că nu poți. Că poate e prea greu. Că nu e nimeni acolo care să te înțeleagă.

Atunci să-ți aduci aminte de mine și de tatăl tău. Și noi am visat, în tăcere, în umrbă, dar cu aceeiași sete de lumină. Să-ți aduci aminte că ești făcută din iubire, din luptă, din speranță.

Să nu-ți ceri niciodată scuze pentru felul în care ești. Să nu te lași pe tine, doar ca să te placă ceilalți. Și în special, să nu-ți reduci lumina ca să nu deranjezi pe cei care au ales să trăiască în întuneric.

Orice s-ar întâmpla, să mergi pe drumul tău cu fruntea sus, cu inima deschisă și cu Dumnezeu înainte.

 

Cu toată dragostea,

Mama și Tata

Mergi înainte, orice ar fi!

         

Pe parcursul vieții înveți de toate. Înveți să trăiești, dar și să mori câte puțin cu fiecare eșec, cu fiecare renunțare, cu fiecare vis abandonat. Înveți bucuria de a câștiga, dar și supliciul de a pierde. Înveți să depinzi de oameni, apoi înveți cum să trăiești fără ei. Înveți să zbori, ca mai apoi să înveți să te târăști visând la zbor. Înveți cum să ai totul, dar și cum este să nu ai nimic. Înveți să cari poveri sufletești, iar când nu mai poți, înveți să te debarasezi de ele. Înveți să aștepți și să amâni, ca mai apoi să renunți…

          Vine un moment în viața omului, în care trebuie să se trezească din rutina și din amorțeala sufletului și să-și evalueze viața, cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eșecuri, fericire, tristețe și oameni... Un moment de sinceritate în care să înceteze să se mai amăgească. De prea multe ori amânăm acel moment; îl amânăm poate din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care îi iubim și care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reușită sau poate pentru că încă nu suntem pregătiți să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri și să pornim spre drumuri noi.

          Viața trebuie trăită, nu conjugată la timpul trecut. Ceea ce faci merită tot efortul și riscul. Fie că o faci bine, fie că nu. Atunci va fi ori o realizare, ori un eșec. Dacă este eșec, va fi o lecție. Așa că până la urmă toate lucrurile se așează la locul lor. În viață nu trebuie să ai limite la tot pasul. Nici să lași pe mai încolo. Nici să te întrebi ce o să spună lumea. Și nu trebuie să te lauzi sau să te plângi de fiecare dată celor de alături. Trebuie să trăiești, astfel încât să-ți fie rușine să le povestești aventurile vieții. Dar în același timp, numai câțiva oameni să știe cât de frumos a fost.

          Lasă lucrurile să se întâmple, trăiește-ți viața cu bune și cu rele, cu lacrimi și zâmbete, cu tot ce îți oferă pentru că toate au un rost. Iubește-te și lasă-te iubit, iartă dar nu uita, iar dacă vei cădea, ridică-te și mergi mai departe și nu da nimănui satisfacția să te vadă la pământ!

          Nu uita că ai dreptul să faci ce vrei cu viața ta, să alegi ce vrei și că nimeni nu are dreptul să te judece pentru felul în care îți trăiești viața. Să nu îți fie teamă să plângi, să râzi sau să vorbești deschis despre ceea ce simți, fii sincer cu ceilalți, dar mai ales fii sincer cu tine și orice vei face, fă-o în așa fel încât să-i poți privi pe ceilalți cu demnitate, să nu-ți fie rușine cu cine ești.

          De fiecare dată când ieși afară, ridică-ți bărbia, ține fruntea sus și inspiră adânc: soarbe razele de soare, întâmpină-ți prietenii cu un zâmbet și pune suflet în fiecare strângere de mână. Nu te teme că vei fi greșit înțeles și nu irosi niciun moment gândindu-te la ce vor spune cei din jur. Încearcă să îți fixezi ferm în minte ce ți-ar plăcea să faci, apoi, fără să-ți schimbi direcția, te vei îndrepta direct către scop. Menține-ți atenția asupra lucrurilor mari și minunate pe care ai vrea să le faci, iar apoi pe măsură ce zilele trec, te vei folosi, inconștient de oportunitățile necesare împlinirii dorinței tale.

Gândul e suprem! A gândi înseamnă a crea!

          Ridică-ți bărbia, ține fruntea sus și împlinește-ți dorințele!

          Trăiește pur și simplu!

Biblioteca de la Miezul Nopții

 

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment.

Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea...Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: Care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Autobiografie pictată în stropi de suflet

     

    Sunt genul de persoană ce visează cu ochii deschişi la o realitate crudă în care îmi încurc de cele mai multe ori drumurile vieţii. Urăsc rutina zilnică provocată de inutilitatea unor întrebări fără răspuns ce îmi sunt adresate. Nu îmi place să nu îmi placă ceva ce cândva mi-a plăcut. Sunt energică deoarece mintea îmi joacă tot timpul feste. M-am certat cu ea pe tema aceasta. Am o fire sensibilă datorită faptului că am dansat cu florile pe cântece redate de corzile unei chitări vechi, dezacordate. Am oferit toată dragostea mea unui fulg de nea fără să realizez că într-o fracţiune de secundă va disparea, topit de mâna caldă a unui tânăr ce nu a risipit dragostea…a oferit-o cui merita.

    Nu suport să fiu privită de ochii ruginii ai anotimpului ploios. Urăsc atunci când stropii de ploaie mă ocolesc, iar vântul îmi şopteşte cu voce tare la ureche cuvinte inutile. Iubesc să mă întrec cu noaptea la romantism: m-a întrecut, dar mă voi revanşa.

    Mă încântă cuvintele ce se pierd în timp, dar de ce fac toate acelaşi lucru? Obişnuiesc să-mi exprim ideile, deşi nu-mi găsesc mereu cuvinte potrivite. Probabil sunt speriate de ce trebuie să exprim şi se ascund după vâjâitul puternic al unui sunet de chitară: aceeaşi chitară! Am avut ţeluri: multe şi mari; dar s-au pierdut în momentul în care am realizat că nu suntem decât versurile unei poezii pe care ar înţelege-o numai poetul. Ador să mă îmbrac în diferite nuanţe de stele care să îşi piardă strălucirea pe rând. Să nu mă sting de tot, de la început.

Mă fascinează să privesc trecutul în ochii celorlalţi. Îmi place să critic fotografii vechi cu imagini şterse şi îngălbenite de timp ce exprimă nimic. Nu îmi place atunci când nu îmi găsesc lucrurile pe care le arunc, din greşeală, în sacul cu amintiri. Acolo pierd, de cele mai multe ori pozele cu prietenii. Poate că vor să se piardă. Mă enervez atunci când oamenii se ceartă din orice, de aceea am început să mă destăinui frunzelor, m-au înţeles.

    Lucrez voluntar drept gardian la poarta sufletului micilor scântei ale vieţii. Mă înrolez de cele mai multe ori în jocuri fără de sfârşit. Calculez cu inima deschisă fiecare lacrimă vărsată de proasta dispoziţie a romanului de pulbere luată de vânt. Sunt dezordonată în ceea ce priveşte trecutul. Îmi pun viaţa în pericol pentru orice sentiment  pe care mi-l oferă inima. Chiar trebuie să mă cert cu ea ca să pot avea şi eu un cuvânt de spus?! Îmi place să alerg după idei prin frunzele pline de vise de pe aleea îngheţată a intenţiei mele. Urăsc atunci când trebuie să traversez râul minciunilor doar pentru a găsi floarea adevărului. De multe ori sunt nevoită, însă, să trec prin holul secretelor ca să dau de camera misterului.

    Sărut luna şi o las în lumea ei de cristal în care se simte mult mai bine decât mine. Îmi rănesc gândurile vesele cu ajutorul cuvintelor grele. Dansez veşnic pe melodii vechi de stradă, cu versuri infinite şi ritm alert, iar acum scriu gânduri neînţelese pe o planşă fără de sfârşit, pictată cu culorile sufletului ce momentan nu au nici o importanţă.

    Gândesc asemeni unui copil… dacă am impresia că m-a înţeles cineva, vreodată.

Transformă predarea într-o artă!

     

            Îți mărturisesc că dupa aproape 11 ani de profesorat, abia de vreo câțiva ani încoace am realizat și simțit că asta îmi este menirea. Să ma străduiesc în fiecare zi să ajung la inimile micuților din clase. Iar asta se poate realiza prin conectarea la ei și printr-un artificiu: modul în care îți predai materia.

            Așadar o să ne îndreptăm atenția spre piulițe și șuruburi, noțiunile elementare despre cum faci în realitate să predai. Acest lucru s-a schimbat destul de radical de-a lungul anilor și ceea ce consideri eu că este o lecție bună poate fi foarte diferit de părerea majorității conducerilor sau a inspectorilor școlari. Anumite impulsuri guvernamentale, care par întotdeauna bazate pe cercetări conduse de oameni care habar n-au ce înseamnă practica în sala de clasă, sunt pur și simplu niște prostii, iar tu ar trebui să te dezici de ele.

            Câteva dintre principiile orientative din spatele acestei metode de predare în zilele noastre aprobate de stat – lecția ,,în patru părți”- reprezintă în mod evident o grămadă de cârpeli pe care, dacă ai de gând să fii genul de profesor cu clasa plină de elevi, așa cum ți-ai dorit, ar trebui să le ignori ca o chestiune de principiu. Cu toate acestea, există și un mare avertisment. De-a lungul ultimei decade, cariera de cadru didactic a devenit una în care, uneori, singura calitate considerată demnă de urmat este conformitatea. S-ar putea ca cei de la școala în care lucrezi să insiste pentru o asemenea paloare a minții și să-și dorească o serie întreagă de roboți automați identici și monotoni, care să predea lecții în același fel, numind această activitate stupefiant de ternă drept ,,profesionalism”. Nu-i permite acestei versiuni palide de profesor să fie aspectul care te privește din oglindă în fiecare dimineață. Sunt anumite momente în care faci ceea ce ți se spune (probabil). Dar există mult mai multe momente când ar trebui să ignori instrucțiunile celorlalți ca pe o rutină și să te descoperi singur prin experimentare.

            A fi un profesor minumat înseamnă să-ți găsești propria cale de a face lucrurile. Și nu descoperi lumi noi stând în siguranță la adăpost sau făcând asta după litera unui manual plin de emfază, care vine împreună cu promisiunea că, dacă îl urmezi îndeaproape, vei fi la fel de mediocru ca și persoana care l-a scris. Copiii nici nu au nevoie, nici nu își doresc profesori ca niște roboți automați identici. Ei voi, necesită și merită ca tu să fii splendid, dar nu vei putea deveni splendid urmând aceste reguli.

Trebuie să găsești o altă modalitate; o modalitate diferită față de cum fac toți ceilalți. O modalitate diferită față de cum procedez eu. Felul tău unic și special de a preda. Și acest fel trebuie să încalce regulile, deoarece regulile sunt negociate în comitete fără inimi și trecute printr-o serie de site foarte fin concepute, pentru a le face fără pic de caracter și anoste, încât orice fraier poate stăpâni procesul predării – învățării.

            Ascultă-i pe cei mai experimentați decât tine, dacă încearcă să te ajute, și ține cont de cuvintele călăuzitoare ale bătrânilor înțelepți și dogiți. Dar să nu faci ce ți se spune doar pentru că cineva într-un costum și într-o poziție de superioritate temporară dorește să-și dovedească autoritatea asupra ta. Acceptă sugestiile doar dacă au sens și doar dacă vezi că persoana care face sugestia știe despre ce vorbește și e dispusă să te ajute.

            Cred că predarea este o formă de artă, de performanță. Este o formă de artă ce poate sintetiza toate celelalte forme de artă. Trateaz-o ca pe ceva ce vei încerca să stăpânești, dar despre care știi în tot acest timp că nu vei reuși. Trateaz-o cu un simți investigativ al forțării posibilităților. Permite-ți să te exalți când împingi hotarele formei. Încearcă să fii cel mai bun profesor pe care ți l-ai putea închipui vreodată.

            Astfel îți vei deschide inima uriașă și vei putea modela mințile copiilor din fața ta!

Cum stârnim interesul elevilor?!

 

         Oare cum putem realiza ca profesori o transmitere cât mai eficientă a cunoștințelor, dar în același timp să stârnești și interesul elevilor?!

            Acesta este un mare mister. Cum poți face asta? Cum poți garanta interesul clasei față de ceea ce ai de spus?

Este foarte ușor de răspuns. Nu poți, dar vei descoperi că ai face bine mai bine să le spui mai întâi cu mult mai puține lucruri decât crezi că ar trebui să știe. Cea mai mare și evidentă greșeală pe care aproape orice profesor o face este aceea de a vorbi fără oprire până când ne plictisim cu toții și ne dorim să fim oriunde altundeva sau să fie deja fără un sfert ca să putem rupe ușa pentru a ieși în pauză.

            Dacă te îndoiești de asta, poți încerca și singur. Roagă pe cineva care este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine, ale cărui haine și gusturi muzicale le detești, să vină pe la tine și fie să-ți citească ceva de care nu ești interesat, fie să-ți vorbească despre acel subiect foarte mult timp. Vezi cât de mult timp poți înghiți asta înainte de a încerca să detești până și tivul pantalonilor săi. Apoi gândește-te puțin la copiii care, când ar fi putut să alerge și să se joace sau să se lupte cu vreun gând poetic sau știintific nou și profund, sunt forțați să asculte o succesiune de chestiuni vechi și extrem de plictisitoare despre toate tâmpeniile, în vreme ce stau muți, sperând ca minutarul să se miște mai repede, te rog, mai repede; privind cum zece minute se transformă în ore și simțind cum viețile lor tinere se scurg încet și încep să îmbătrânească. Nici ție nu-ți plăcea să ți se aplice metoda aceasta de educație când erai la școală și nu ți-ar plăcea nici acum. Nu-i trata nici pe ei așa!

            În plus, beția de cuvinte este un truc prostesc în care poți cădea. Cea mai substanțială preocupare a profesorilor proaspăt calificați este comportamentul. Niciunul dintre noi nu dă licența sau nu termină cursurile metodice simțindu-se în vreun fel suficient de bine pregătit pentru a gestiona genul de comportament despre care citim în poveștile îngrozitoare apărute în presă. Dar există o regulă generală de bază care, dacă aderi la ea, va reduce la minimum comportamentul problematic din timpul orelor tale. Asta nu înseamnă că respectivul comportament nu va apărea niciodată. Va apărea. Dar, dacă îți petreci orele vorbindu-le copiilor, ținând un veșnic și interminabil monolog, nu numai că deschizi ușa pentru un comportament rău, ci pare că-l inviți cu brațele deschise să facă asta. Ține minte această maximă pe care am luat-o de la altcineva: ,, Vorbitul nu înseamnă predare, iar predarea nu înseamnă învățare.”

            Indiferent cât de carismatic ești, cât ești de haios, cât de incredibil de bine arăți, cât de mult succes ai din punct de vedere social, vei descoperi că ești în stare să le menții vie atenția copiilor timp de aproape șapte minute, dacă nu faci altceva decât să le vorbești. Dupa aceea vor începe să se plictisească, să se deconecteze, să se lase păgubași și să-ți dea cu flit. ( Asta se va întâmpla mult mai repede dacă vei începe să scrii pe tablă în timp ce vorbești deoarce, în secunda în care te-ai întors cu spatele, ei își vor începe prorpiile conversații în afara subiectului, îndreptându-și spatele și afișând un limbaj al trupului pseudoascultător imediat ce te întorci cu fața spre ei).

            Așadar, lecția unu, dacă vrei să le stârnești interesul, este aceasta: Taci din gură! Dacă ești mereu în fața clasei, te afli acolo pentru ca ei să poată trage în tine, să te întrerupă și să vorbească. Încearcă să te lipești de acel loc din față sau găsește o altă modalitate de a introduce subiectul, în afară de aceea de a vorbi pur și simplu despre acesta. Dacă îți dorești ca elevii cărora le predai să fie plini de admirație și de uimire, îți va fi aproape imposibil să obții asta doar citindu-le din manual.

            Este vital să le stârnești interesul încă de la începutul orei. La fiecare oră, vei avea câteva minute de grație în care copiii vor decide dacă sunt pentru sau împotriva lecției (sau a ta). Trebuie să folosești acele câteva minute ca să le faci cunoscut faptul că urmează să aibă parte de un timp interesant și vitalizant. Dacă îi pierzi de la începutul lecției, într-o zi de vineri, la ultima oră înainte de plecarea acasă, va fi o oră lungă și întunecoasă în care te vei lupta cu ei, încercând să deții controlul clasei timp de vreo 45 de minute agonizante.

Noi am ales să devenim părinți!

 

            Nu copiii ne-au făcut părinți. N-au avut de ales în privința asta. Ne-am făcut singuri părinți. A fost doar alegerea noastră.

          Dacă ne-am aminti constant asta cred că altfel ne-am comporta cu ei. De obicei, ne purtăm ca și cum le-am face o favoare crescându-i, de parcă ar trebui să ne fie veșnic recunoscători că avem grijă de ei – ca și cum am fi salvatorii și creatorii lor. Suntem atât de încărcați cu această atitudine generoasă, încât ne închipuim că ar trebui să câștigăm un premiu pentru altruism datorită faptului că am făcut copii.

          Subconștient, întruchipăm un complex al salvatorului care spune că, deoarece le-am acordat copiilor noștri favoarea altruistă de a-i crește, ar trebui să ne trateze ca și cum am fi de-a binelea stăpânii lor. Fiind ,,creatorii” lor considerăm că avem sarcina și suntem îndreptățiți să le poruncim și să le influențăm viețile. Apoi, dacă nu ne mai caută când e aniversarea zilei de naștere, dacă nu ne răspund în timp util la mesaje sau dacă fac alegeri de viață contrare planurilor naostre, ne pierdem mințile.

          Realitatea este că trebuie să ne creștem copiii în așa fel încât să nu aibă nevoie de noi – iar pentru ca asta să se întâmple, trebuie să le oferim spațiul necesar să-și asume în totalitate propriile lor vieți. Iar pentru a le pune la dispoziție acel spațiu, trebuie să facem un pas în spate și să nu ne mai spunem părerea în fiecare moment. Înțelegi cum funcționează procesul? Nu putem să ne dorim ca puștii noștri să fie independenți și în același timp să facem o criză de nervi de fiecare dată când nu țin seama de părerea sau de influența noastră. Pur și simplu, cele două lucruri nu merg împreună.

          Cum înlocuim acest complex al zeului fără să pierdem orice urmă de influență? Ne sprijinim copiii de pe tușă. În loc să-i conducem din frunte, ne tragem într-o parte și mergem alături de ei, umăr lângă umăr. În loc să le deschidem calea, trebuie să pătrundem într-un spațiu nou al comunicării și afinității. În loc să ne considerăm cei care-s puternici și care au dreptate, trebuie să accesăm o modalitate nouă de a interacționa cu copiii noștri. Locul nostru de drept nu este în fața lor sau pe culoarul lor. Este lângă ei, pe propriul culoar.

          Când rămânem pe culoarul nostru, nu ne vom așeza în fruntea copiilor noștri, dominându-i și exercitând o putere oarbă asupra lor. În schimb, vom fi grijuli să rămânem pe drumul nostru și să mergem alături de ei. Dacă ei fac un pas înainte, ne deplasăm cu ei. Uneori, firește, îi îndrumăm în direcții diferite de cele în care i-ar putea duce proprii lor pași, dar o facem cu delicatețe, respectându-i și prețuindu-i. Nu-i călăuzim pe drumul nostru controlându-i și stârnindu-le frica.

          Intrând pe propriul nostru culoar și fiind încrezători că micuții noștri își vor urma destinul personal la vârsta potrivită este o dovadă fantastică de încredere și respect. Copiii noștri au nevoie de lucrul ăsta din partea noastră. Deschide-ți palmele și oferă-l neîngrădit și din belșug. Odată ce o vei face, nu-ți vei mai privi copiii ca fiindu-ți inferiori, ci îi vei considera niște prieteni egali în această aventură pe căreia îi zicem viață.

Puterea de a-ți păstra calmul

 

                Poate fi dificil să respecți spațiul copilului tău, pentru că acest lucru îți cere să-ți confrunți propria anxietate. Să-i ofer spațiu copilului meu? Și dacă începe să ascundă lucruri de mine? Dacă începe să ia decizii greșite? Dacă se rănește singur? Dacă se simte abandonat? Dacă are probleme? Dacă, dacă, dacă?

            În spatele invaziei spațiului copiilor noștri se află întotdeauna, desigur, propria noastră reactivitate anxioasă. Nu putem să-i lăsăm să se chinuie prea mult, pentru că avem nevoie ca ei să facă lucrul respectiv, indiferent despre ce e vorba, repede. Nu-i putem lăsa să se simtă rău sau să fie extrem de țâfnoși într-o zi, pentru că asta se reflectă asupra vieții lor, pe care noi considerăm responsabilitatea noastră. Devenim reactivi în privința camerei lor dezordonate, deoarece credem că devin leneși, și nu putem lăsa să se întâmplă asta, pentru că ar fi împotriva a tot ceea ce ne-au învățat părinții noștri și așa mai departe.

            Ne este atât de teamă să le dăm copiilor noștri propria cameră pentru că ne temem de ceea ce ar putea face cu ea. E posibil ca astfel să le permitem să-și ,,taie singuri craca de sub picioare”. Înțeleg această teamă și o împărtășesc. Și da, există cu siguranță grade de separare și de spațiu adecvate vârstei.

            Ca părinte ar trebui să înveți să acționezi în baza respectului pentru cele mai înalte principii ale tale, nu ca reacție la cele mai profunde temeri. Nu trebuie să acționezi în baza fricii, pentru că, dacă o faci, vei crea inevitabil întocmai rezultatul de care ți-e atât de teamă. Căutând anxioși prin telefoanele, rețelele de socializare, ghiozdanele și camerele copiilor noștri, nu vom spori șansele ca ei să vină voluntar la noi - vor depune pur și simplu mai mult efort pentru a se ascunde de noi.

            Importanța de a le oferi copiilor tăi mai mult spațiu pe măsură ce cresc este mult mai mare decât teama legată de ce ar putea face cu spațiul respectiv. Așa trebuie să stea lucrurile, altfel te vei simți constant forțat să te concentrezi asupra copiilor tăi, să te simți responsabil pentru ei, să continui să orbitezi în jurul lor, și așa mai departe.

            Dar atunci când extindem față de spațiul copiilor același tip de respect pe care ni-l dorim și pentru spațiul nostru, atunci fii pe fază. Vei fi uimit de ceea ce se va întâmpla. Întrebarea este: poți să te calmezi suficient pentru a crea cu adevărat spațiul respectiv? Eu cred că DA! PUTEM!

Goana după fericire și succes

 

                Unul dintre lucrurile care ne tulbură în cea mai mare măsură liniștea și bucuria ca părinți este ideea că cei mici trebuie să aibă succes și să fie întotdeauna fericiți. Nimic nu creează mai mult stres și conflict între părinți și copil decât aceste două noțiuni.

          Întreabă orice părinte ce-și dorește cel mai mult pentru copilul lui și o să-ți răspundă din reflex: ,,vreau să fie fericit și să aibă succes.” Ideea de a dori ceva pentru oricine altcineva este profund problematică. Una este să le vrei binele oamenilor, dar să le dorești ceva concret – cum ar fi să aibă succes sau să fie fericiți – înseamnă să-i controlezi. Imaginează-ți că muncești ca să obții o diplomă de absolvire și că întâmpini dificultăți, iar o amică vine la tine și, în loc să înțeleagă prin ce treci, își exprimă dezamăgirea în privința strădaniilor tale. Îți spune: ,, Nu pot să cred că nu ești fericită! Nu mai fi tristă!”.

Pun pariu că atitudinea ei te-ai zdrobi și te-ar răni groaznic. Cu siguranță, te-ai îndepărta și te-ai închide în tine, nu-i așa? Ei bine, exact așa ne purtăm cu copiii noștri. Suntem atât de atașați de dorința de a-i vedea fericiți și realizați, încât îi facem să se simtă nevrednici când nu sunt așa.

          Sigur vă întrebați ce-i greșit în faptul că vrem ca micuții noștri să fie fericiți și să aibă succes? Asta le dorim și partenerilor, părinților și prietenilor noștri, nu?

Când dorim aceste lucruri pentru copiii noșstri, nu adoptăm doar atitudinea pasivă prin care le oferim gândurile noastre de bine celorlalți oameni din viețile noastre. Dimpotrivă, sunt niște dorințe și asteptări active pe care le proiectam asupra celor mici. Îi îngrădim în viziunea noastră despre cum ar trebui să arate fericirea și succesul, fără să le oferim libertatea de a explora, de a o da în bară, de a se întrista sau înfuria și de a învăța prețioasa lecție că harababura și frumusețea vieții merg mână în mână.

          Fericirea și succesul sunt idei de care ne atașăm fără să ne dăm seama că sunt lipsite de o semnificație durabilă. Din cauza atașamentului nostru orb față de ele, oricând ne vedem copiii nefericiți sau lipsiți de succes, ne pierdem mințile. Când observăm că cei mici plâng, vrem să le curmăm imediat suferința – și lor, și nouă înșine. Când vedem că dau cu bâta în baltă la școală, vrem să îi pedepsim sau să dregem situația. Atașamentul nostru de aceste două concepte – fericire și succes – ne pune bețe în roate și ne provoacă o durere și o suferință nejustificată.

          Aceste idei despre fericire și succes sunt înrădăcinate în noi din copilărie și fac parte din cultura noastră. Societatea noastră se axează pe aceste idei. Suntem dependenți de ele. Până nu ne dăm seama cât de goale sunt, vom continua să picăm în capcana dorinței de fericire și succes pentru copiii noștri și vom suferi când ei nu întruchipează aceste calități.

          Să ne pese de copiii noșstri înseamnă să îi acceptăm așa cum sunt. Dacă sunt triști, să-i lăsăm să fie triști. Dacă sunt furioși, să-i lăsăm să fie furioși.

          Haideți să coborâm din trenul fericirii și al succesului! Nu există o asemenea destinație și, dacă nu ne dăm jos, vom porni într-o aventură fără sfârșit, căutând veșnic și negăsind niciodată. Chiar dacă dorim cu toții ca copiii noștri să se simtă voioși în viețile lor, trebuie să ne dăm seama că pur și simplu nu există niciun om pe pământ care să se poată simți așa zi de zi. Fiecare om trece prin perioade în existența lui în care se simte înfricoșat, frustrat, trist și ratat. Și știi ceva? Este normal. Este omenesc. Este acceptabil.

          Să eliminăm ,,fericire” și ,,succes” de pe planșele viziunilor noastre și să le înlocuim cu ,,prezență” și ,,experiență” . În felul ăsta, copiii noștri își pot lăsa viețile să se desfășoare așa cum le este sortit să o facă, fără să-i judecăm pentru a fi orice altceva decât sunt. Este un dar minunat pe care-l putem oferi copiilor noștri.

Distruge fantezia!

            Noi, părinții, suntem regizorii perfecți. Copilul din filmul nostru este nici mai mult, nici mai puțin decât un geniu. În fanteziile noastre, comandăm copilul perfect de parcă am comanda un fel de mâncare sofisticat. Două polonice de Albert Einstein, un strop de Mahatma Gandhi, o halcă de Maria Tereza, un praf din niște vedete talentate - Adele, Julia Roberts sau Leonardo DiCaprio. Nu contează că noi nu ne-am apropiat câtuși de puțin de asemenea standarde în viață.

            Locul ideal în care se desfășoară filmul nostru este o versiune a unui parc tematic de tip Disneyland. Aici, copiii sunt fericiți tot timpul, își iubesc necontenit părinții și sunt întotdeauna docili și recunoscători. Sunt de asemenea binecrescuți, scriu felicitări, spală vasele, trag apa la toaletă, își fac patul, mănâncă legume - toate astea fără să le-o cerem.

            Iar la un moment dat, spre miezul nopții, ne-a izbit cu violență revelația că nu-i deloc floare la ureche! Suntem ,,condamnați” pe viață la muncă silnică. Acum a apărut un nou șef, iar orele suplimentare sunt neplătite. Tare nătângi am mai fost! Am lăsat balonul de săpun al fanteziei să crească atât de monstruos de mare în acele nouă luni de incubație, încât a pus stăpânire pe mințile noastre raționale. Chiar am crezut că ,,producem” și ,,creăm” niște copilași angelici pe care-i vom avea sub controlul nostru absolut?!

            Chiar și după ce scenariile noastre fanteziste de dinainte de naștere sunt distruse de realitate, nu contenim să ne creăm filme în minte. Aceste proiecții și așteptări continuă să se modifice și să evolueze permanent. Rămânem fideli amăgirilor noastre despre perfecțiune și măreție. Ne dăm seama că este greu să fii părinte, dar e agățăm de viziunile noastre că într-o zi din viitor - dacă ne-am ține copilul în frâu suficient de bine - va câștiga te miri ce concurs pe la școală sau chiar o medalie olimpică, asta dacă toate ingredientele trebuincioase sunt la locul lor.

            Copiii care sunt siliți, prin educația lor, să joace în filmele părinților lor se simt întotdeauna rătăciți, neînțeleși și claustrofobi. Vor să urle: ,,hei, nu vreau decât să-mi trăiesc viața. Scoate-mă din filmul tău!”. Dar nu pot s-o facă, pentru că rolurile le-au fost distribuite din fragedă pruncie și continuă să le interpreteze pe parcursul copilăriei lor - fiindu-le imposibil să se elibereze de ele.

            Când devenim conștienți de filmele pe care ni le creăm în minte, le facem copiilor noștri un serviciu fantastic. Nu doar că încetăm să mai punem în practică fantezii pe care ni le formăm singuri, dar îi scutim pe cei mici de vinovăția și de rușinea că nu ne transformă năzăririle în realitate. Ne eliberăm copiii de rolurile în care îi distribuim, care de mult ori nu sunt alegerile lor voluntare, și în schimb îi ajutăm să își găsească singuri personajele în scenarii care se potrivesc cu ceea ce sunt ei cu adevărat. Prin asta, le dăm în sfârșit frâu liber copiilor din ghearele fanteziilor noastre claustrofobe și le îngăduim să-și ia zborul către văzduhul posibilităților nesfârșite ale propriului lor destin și al esenței lor autentice.

            Motivul majorității conflictelor noastre, mai ales ca părinți, este schisma dintre așteptări și realitate. Cu cât e mai mare schisma, cu atât mai intense sunt conflictele.

Așadar, ce e de făcut? Trebuie să pătrunzi în tine însuți și să fii sincer față de filmul tău și scenariile lui. Cu cât ai mai multe asteptări neconștientizate pentru copiii tăi, cu atât mai mare este potențialul pentru dezamăgire când ei nu-ți îndeplinesc aceste așteptări. E nedrept pentru puștii tăi, nu-i așa? Habar n-au care-s fanteziile tale și cu atât mai puțin cum să ți le satisfacă. Când acționăm fără să ne dăm seama pornind de la aceste scenarii de film, ne predispunem atât copiii, cât și pe noi înșine la eșec.

Poate fi destul de dureros să ne debarasăm de filmele noastre fanteziste. Dar ceea ce e posibil să descoperim, de îndată ce acceptăm realitatea, în loc să ne luptăm cu ea, este o senzație mai profundă de liniște. În loc să ne învinovățim copiii pentru că nu ne pun în scenă fanteziile, putem începe să găsim modalități să celebrăm ceea ce li se înfățișează copiilor noștri, fără reproșuri sau rușine.

Copiii noștri - exact ca noi - merită să trăiască într-un film pe care și-l creează singuri, nicidecum într-unul meșteșugit de părinții lor sau de lumea exterioară. Când oamenilor li se permite să-și încropească propriile lor experiențe de viață, pornind de la propriile lor visuri și viziuni, se transformă în niște ființe rezistente și merituoase.  Se consideră pe ei înșiși ca fiind ,,îndeajuns de buni” într-o manieră intrinsecă. Așa se întâmplă și cu copiii noștri. În loc să simtă că trebuie să trăiască în funcție de așteptările sau de fanteziile noastre, trebuie să se simtă ancorați în propria lor relație cu ei înșiși. Când noi, părinții, renunțăm la năzăririle noastre pentru cei mici și le permitem să-și îmbrățișeze și să-și întrupeze propriile drumuri în viață, le oferim inestimabilul cadou al sentimentului propriei valori și al autocelebrării. Totul pornește de la angajamentul nostru de a intra pe aceeași lungime de undă cu ceea ce sunt cu adevărat copiii noștri, în loc să-i modelăm într-o versiune fantezistă a ceea ce credem noi că ar trebuie să fie.

Parenting în era digitală

 

            Unul dintre lucrurile pe care toți părinții și le doresc cel mai mult este să aibă copii capabili să-și gestioneze propriul comportament și să fie suficient de atenți pentru a avea performanțe bune la școală.

            Putem alege să folosim orice instrument de care dispunem pentru a le gestiona comportamentul în locul lor, fie că este vorba de un clip de pe YouTube, un film sau un joc pe iPad. Dar să fie clar: cu cât folosim mai mult aceste instrumente acum, cu atât vom ava mai puțin parte de genul de copii care să-și poată regla propriile emoții, să-și gestioneze singuri timpul petrecut în fața ecranului pe măsură ce cresc, și să dezvolte capacitățile de concentrare esențiale pentru învățare.

            Capacitatea noastră de a inventa tehnologii conective a depășit cu mult abilitățile noastre de a gestiona efectele acestora asupra vieții noastre. Cum ar putea copiii noștri să gestioneze totul mai bine? Chiar credem că, doar pentru că ei pot folosi tehnologia mai bine decât adulții, pot să gestioneze pe deplin utilizarea acesteia și efectele sale asupra psihicului, relațiilor și stimei lor de sine?

            Iată un răspuns: Educă-te cu privire la tehnologie. Roagă-ți cel mai priceput prieten în materie de tehnologie să te ajute să înveți despre setarea restricțiilor pe un telefon, filtrarea materialelor nepotrivite și despre depistarea aplicațiilor fantomă. Învață cum funcționează Instagram, Snapchat și creează-ți propriile conturi, astfel încât să le poți urmări pe cele ale copiilor tăi. Și pe ale prietenilor lor.

            Iată un răspuns și mai bun: Educă-te în legătură cu ceea ce se întâmplă în viața socială online a copiilor tăi. Nu-i spiona tot timpul (deși este o necesitate să ai codurile de acces de la telefoanele lor) și nu-i sâcâi cu întrebări. Dar întreabă-i în mod constant despre viața lor online. Fii pur și simplu curios, fără să folosești automat un ton critic. Cere-le să-ți arate câteva dintre videoclipurile sau meme-urile lor preferate sau să-ți povestească despre celebritățile pe care le urmăresc pe Facebook sau Instagram. Continuă pur și simplu să le pui întebări.

            Dacă suntem sinceri, unul dintre principalele motive pentru care noi, părinții, avem dificultăți în privința copiilor noștri și a tehnologiei este că ne temem să nu fim ,,neplăcuți”. Înainte de a decide care vor fi regulile pentru fiecare vârstă în parte și  înainte de a decide ce consecințe și privilegii vei pune în aplicare, gândește-te așa: Nu am nevoie să fiu plăcut, nu am nevoie să mi se mulțumească. Am nevoie să fiu clar, curajos, blând și calm.

            Poți să o faci!

Un altfel de “La mulți ani”

                 Învățământul este o carieră pe viață. Pe de altă parte, este doar o slujbă. Este foarte posibil să ai în același timp aceste două păreri, aparent conflictuale, la fel cum e posibil ca aceste două opinii să nu se incomodeze una pe cealaltă prea tare. Ți-ai ales probabil această meserie pentru că îți urmezi pasiunea:  o pasiune pentru șansa la viață a copiilor, pentru materia pe care o predai sau chiar pasiunea de a avea o meserie interesantă. Cu toate acestea, există momente când idealurile pompoase nu vor fi suficiente pentru a ajunge cu bine la finalul zilei. Trebuie să fii realist în privința a ce poți realiza și a așteptărilor de la propria persoană.

            Chiar și cu toată voința din lume, vor exista niște copii, sau poate chiar clase întregi, cu care îți va fi greu să te înțelegi și pe care îți va veni greu să-i placi. Vei fi șocat când vei realiza pentru prima dată că poate exista un copil de care să nu îți placă, dar ale cărui șanse la educație sunt răspunderea ta. Iartă-te, pentru că ești om și ține minte că, dacă ai fi încuiat într-o cameră cu treizeci de adulți, ar exista câțiva care nu ți-ar trezi afecțiunea. Vor exista copii cu care nu vei putea relaționa. Mie încă mi se întâmplă asta. Mă simt inutilă din cauza faptului că nu am nici cea mai vagă idee, după ani de experiență, cum, Doamne iartă-ma, să fac trei copii din clasa la care predau să participe la oră. Și atunci mă iert.

            Să ai în vedere că meseria de profesor este poate cea mai grea meserie posibilă. Este adevărat, primim concedii luni, însă volumul de muncă al acestei meserii este imposibil de controlat. Nu îți poți face meseria cum trebuie. Iar dacă încerci să o faci cum trebuie, te vei sinucide. Dacă te afli într-o situație în care cerințele sunt atât de mari, încât ai impresia că îți pierzi identitatea, oprește-te. Mergi la un film, vizitează-ți prietenii, fă ceva care să te facă să uiți de muncă. Întrucât meseria de profesor este o vocație, sunt unii oamenii care cred că cine are o vocație nu ar trebui să aibă viață personală. Ignoră-i. Un profesor bun are experiențe si în afara casei, iar astfel de experiențe oferă informații despre ce fel de persoană este profesorul în clasă.

            Fă-ți o promisiune că vei rezista și nu vei pleca din sistem! Respectă-ți această promisune! Nu renunța la meserie când drumul devine anevoios! Fă-ți meseria cu multă dragoste de copii, fii mai bun în ceea ce faci cu fiecare zi ce trece! Iar cu timpul, când vei merge pe coridoarele școlii și vei observa multe fețe zâmbitoare care se vor lumina când te vor vedea; vei auzi multe voci animate care te vor striga pe nume și vor afirma că este, așa cum se zvonește, cea mai bună meserie din lume.

Puterea etichetelor

 

        Cu toții ne putem aminti nenumărate povești despre purtarea etichetelor. Chiar dacă sunt aplicate într-o manieră inocentă, acestea pot deveni perfide. Adevărul este că etichetele sunt printre cele mai puternice forțe care modelează relația cu lumea. Ele au capacitatea remarcabilă de a dăinui mult mai mult decât ar trebui. Fiecare dintre noi putem enumera mai multe etichete care atârnă pe noi asemenea unor notițe adezive extrem de lipicioase: talentat, plin de potențial, amuzant, mediocru, puțin cam lent, leneș, pretențios, relaxat, încăpățânat, frumos, melodramatic, pacoste, slab, muncitor, oaia neagră...

            Nu toate aceste etichete sună nociv, știu, dar pot să fie. Ai văzut vreuna care ți se aplică ție? Gândește-te la modul în care această etichetă ți-a modelat părerea despre tine însuți. Cum ți-a influențat procesul de luare a deciziilor? Alegerea carierei? Cum te afectează această etichetă și astăzi?

            Partea complicată a etichetării este că, de multe ori, aceste etichete par corecte. La urma urmelor, ele nu apar pur și simplu din senin. Etichetele se bazează, de obicei, pe anumite trăsături observabile sau tipare comportamentale. Doar pentru că unul dintre copiii tăi a demonstrat un anumite tipar comportamental la un moment dat, nu înseamnă că trebuie să-l marchezi cu o etichetă pe viață. Ne grăbim atât de mult să ne judecăm copiii în funcție de mici momente din viață, fără să vedem o imagine mai amplă a diferitelor posibilități. Ori de câte ori ne etichetăm copiii, chiar și într-o recunoaștere nevinovată a anumitor caracteristici, limităm drastic spațiul lor de a deveni orice altceva. Prin etichetare, eliminam miracolul inerent călătoriei copilăriei.

            Ceea ce spui despre copiii tăi este mai important decât ceea ce le spui lor. Sună ciudat, dar e adevărat. Din această perspectivă, cât de importante devin chiar și etichetele aparent inofensive precum ,,fata tatei” și ,,băiatul mamei”?! Gândește-te pentru o secundă la sensurile implicite ale unor astfel de fraze. ,,Fata tatei”? Serios? Este proprietatea lui? Va continua să fie ,,a lui” când va deveni adolescentă, adultă, soție, părinte? Sau va deveni a ei înseși?

Similar și în cazul construcției ,,băiatul mamei”. Cum crezi c-ar afecta asta sentimental de sine sau de masculinitate al unui băiat? Putem folosi astfel de etichete cu toată nevinovăția și afecțiunea, dar ele pot avea o putere incredibilă în viețile famillilor noastre.

            Ceea ce trebuie să învățăm ca părinți este să luptăm pentru dreptul copiilor noștri de a evolua. Trebuie să luptăm pentru dreptul fiecărui copil de a-și crea propria unicitate în lume.

Ce anume țipăm atunci când o facem?!

 

            Să fii ,,la conducere” ca părinte reprezintă o schimbare fundamentală în țelul tău ca părinte. Să fii cu adevărat la conducere înseamnă să ai puterea de a crea o maturizare trainică și continuă, nu doar de a exercita puterea și de a pretinde obediență. Înseamnă să te controlezi pe tine însuți, indiferent ce se întâmplă, astfel încât să-ți poți influența mai bine copiii pentru a lua decizii pozitive.

            Acest lucru presupune o schimbare radicală, o trecere de la a controla comportamentul copiilor tăi. Scopul tău nu este acela de a controla. Scopul este de a influența. Trebuie să susții și șă respecți mereu capacitatea lor de a face alegeri, chiar și alegerile cu care nu ești de acord. Dacă nu sunt liberi să-și facă propriile alegeri, nu pot învăța legătura dintre alegeri și consecințe.

            Dacă țipăm la copiii noștri atunci când devenim reactivi emoțional, comunicăm un singur mesaj: liniștește-mă! Indiferent de cuvintele care ne ies de fapt pe gură, indiferent cât de lungă este tirada noastră, indiferent cât de mari sunt copiii noștri, atunci când țipăm, mesajul este întotdeauna același: liniștește-mă! Ori de câte ori reacționăm la comportamentul copiilor noștri prin țipete, îi implorăm de fapt să ne ajute să ne calmăm anxietatea.

            Transmitem faptul că nu putem suporta ca ei să nu se supună, să nu asculte sau să nu se calmeze. Nu putem gestiona asta, așa că o luăm razna: ,,Nu pot să cred că ai făcut asta!’’, ,,De ce ai aruncat cu mâncarea pe jos?!”, ,,Uită-te la mine când vorbesc cu tine!” etc.

            Inserează orice cuvinte dorești, mesajul este întotdeauna același: ,,Am nevoie ca tu să te conformezi, altfel o să-mi ies din sărite. Și când îmi ies din sărite, am nevoie ca tu să te conformezi, ca să pot să mă calmez din nou. Toate reacțiile mele emoționale depind de tine.”

            Cum ar trebui un copil de doi sau de paisprezece ani să facă față unei asemenea presiuni? Pentru că despre asta este vorba, presiune. Când ne punem toate butoanele emoționale în mâinile copiilor, ne concentrăm cu totul asupra lor. Începem să orbităm în jurul lor, corelându-se toate răspunsurile emoționale de performanța lor școlară, de bunele lor maniere, sau de orice alte alegeri fac în ziua de azi. Întreaga viață emoțională a familiei este acum legată de capriciile, slăbiciunile și durerile de creștere ale celor mai puțin maturi membri ai familiei.

            Și ce e de făcut atunci când o luăm razna emoțional?! Trebuie să faci din ținerea în frâu a propriilor reacții emoționale priorotatea ta numărul unu. Atunci când ne confruntăm cu un moment de anxietate, începem să ne grăbim, să intrăm în panică și să ne concentrăm asupra celeilalte persoane.

            Motivul este că toți avem factori declanșatori - anumite imagini, sunete sau cuvinte care ne fac să izbucnim sau să ne închidem în noi. Factorii noștri declanșatori pot să varieze în intensitate, în funcție de ora din zi, de persoana cu care avem de-a face sau de locul unde apare situația respectivă. Și se pare că nimeni nu ne determină să ne ieșim din sărite mai bine decât proprii copii.

            Pentru ca tu să exerciți o poziție de autoritate în familie, să ai influența de durată asupra alegerilor copilului tău pe care ți-o dorești, trebuie mai întâi să te calmezi. Trebuie să-ți calmezi propria anxietate, refuzând să o transferi asupra copilului tău și să înrăutățești situația.

            Pentru a fi la conducere, trebuie să capeți control asupra propriei persoane. Iar pentru a face acest lucru, trebuie să fii dispus să te dezvolți.

            Chiar dacă e greu.

Cuvântul magic: PASIUNE

 

            Dacă nu ai pasiune pentru materia pe care o predai, atunci poate că e mai bine să faci o muncă de birou. Turuind întruna despre cât de minunat este un anumit lucru, când, în realitate, tu consideri că nu e decât o mare tâmpenie, va fi greu de susținut de-a lungul unei cariere care ar putea dura patruzeci de ani și ar însemna ca tu să te întorci la vechiul loc de muncă, de care tocmai ai fugit urlând. Pasiunea este vitală în sala de clasă!

            Dacă țelul tău este acela de a deveni un profesor extraordinar, trebuie să simți pasiune pentru ceea ce predai, indiferent care este acea materie. Profesorii nutresc o pasiune pentru materia lor ce le iese prin fiecare por.

            În majoritatea cazurilor și cu condiția să predai materia în care te-ai specializat, vine cam de la sine faptul că un profesor va simți această pasiune. Una este să ai o pasiune și alta înseamnă să fii în stare să o transmiți într-un mod credibil, să o poți manifesta astfel încât aceasta să fie transmisă elevilor tăi, care așteaptă să le vină rândul să participe la lecția ta, țopăind de bucurie, într-o stare febrilă de anticipare exaltantă, inventând cuplete muzicale drăguțe pentru a te lăuda.

            Mulți dintre noi suntem obișnuiți să ne ținem pasiunile ascunse de ochii mamei sau ai partenerului de viață, de aceea, atunci când vine vorba despre mediul din sala de clasă, ni se activează rezerva pentru a fi cât se poate de serioși și suntem precauți să nu depășim limita, de teamă ca nu cumva elevii noștri să ne considere prea exuberanți, prea penibili, prea oricum. Elimină acest gând imediat ce apare. Pentru majoritatea copiilor, ,,profesor” și ,,cool” nu vor apărea niciodată în aceeași propoziție decât dacă cel de-al doilea este prefixat de niște cuvinte ca ,,patetic”, ,,nenorocit” și de prefixul ,,ne-“. Ei ne percep în niște termeni mult mai ușor de conceput: suntem fie ,,buni”, ,,ai naibii”, sau ,,în regulă” (,,în regulă” fiind, în mod paradoxal, cel mai înalt nivel pe care îl putem atinge).  Dacă ți-ai ales această profesie ca să fii considerat cool de niște copii, chiar ar trebui să ieși mai mult în lume. Ideea lor despre cool nu coincide cu a ta. Nu te lăsa măgulit de asta. Așa că nu-ți trage singur o mamă de bătaie pentru că te-ai băgat în așa ceva. Numai când îți vei pierde orice simț de autoconștiință vei preda cu adevărat furtunos și nu lăsa pedeapsa stânjenitoare a unui copil să te îndepărteze de drumul tău.

            Este mult mai ușor să lași tonul vocii puțin mai jos decât să-l urci prea sus, așa că intră la prima oră cu sentimentul că îți vei entuziasma elevii, pentru ca ei să dezvolte o pasiune pe viață pentru apostrof, algebră ori muzică; pentru orice urmează să îi înveți. Dacă ai depășit cu prea mult limita, copiii îți vor da de veste repede și poți reveni cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, dacă intri la oră afișând o mimică sfioasă, mai mult ca sigur că îi vei plictisi pe copii atât de rău, încât va deveni responsabilitatea lor morală să se poartă urât, să te săpunească bine.

            Așadar, ține minte că nu ar trebui să fii atât de mare, încât să nu mai existe loc în clasă și pentru copii și că ar trebui să încerci să scapi de ideea de a fi rezervat. Pentru a transmite acel ,,Uau!” copiilor pe care îi înveți, tu trebuie să fii ,,Uau!”, acel ,,Uau!” Uitați-vă la asta! Nu-i așa că este fantastic? Nu-i așa că este incredibil și absolut, și permanent, și complet, și uimitor, și total, și nespus, și teribil, extrem de fascinant? Dacă ești capabil să faci asta în mod credibil, atunci sala de clasă devine locul tău de joacă.         

            Și atunci cum poți transmite tot acest entuziasm? Răspunsul se află chiar în întrebare, de fapt. Găsește-ți o modalitate de a-ți manifesta entuziasmul permanent. Asta nu înseamnă că nu poți avea o lecție cu adevărat inutilă, sau că este foarte greu să realizezi că nu prea ai chef să fii sclipitor azi, domnule, dar de-a lungul unui întreg an academic ar trebui să fii în stare să ai butonul ,,pornit” apăsat de mai multe ori decât cel de ,,oprit”. Fiindcă ești în stare să fii explicit în legătură cu cât de minunată crezi tu că este materia pe care o predai, vor începe treptat și elevii să-ți împărtășească părerea.

Ce e de făcut când totul se duce de râpă?

 

               În ciuda faptului că tu ai cei mai tari nervi de oțel și cele mai dibace mâini învelite în cele mai mătăsoase mănuși din satin și în ciuda faptului că planifici experiențe de învățare minunate, diferențiate adecvat pentru fiecare lecție în parte, este garantat că ceva se va duce de râpă la un moment dat.

            Școlile sunt niște centre în care ființele umane stau mult prea aproape unele de celelalte. Unele dintre aceste ființe, în principal elevii, au vieți în afara școlii, iar aceste vieți au tendința de a afecta modul în care ei își desfășoară activitatea în mediul școlar. De-a lungul timpului, am întâlnit diverse situații nu tocmai plăcute: elevi care și-au pierdut un părinte, elevi crescuți de bunici pentru că ai lor părinți muncesc în străinătate, elevi a căror dependență de PlayStation sau Xbox îi ține treji până foarte târziu. Iar aceștia vin la școală și noi ne așteptăm ca ei să funcționeze normal și ne supărăm când nu reușesc să facă asta. Copiii cărora le predăm sunt ființe umane. Sunt fragili.

            Amintește-ți acest lucru și fii mai indulgent cu ei când se poate. Percepe-i pe elevii tăi ca pe niște ființe individuale care funcționează sub greutatea unei presiuni unice pentru fiecare dintre ei. Caută să găsești persoana din spatele comportamentului: acea persoană pe care o placi, cea care ieri te-a făcut să râzi și care, așa cum suspectezi, trece printr-o perioadă grea în aceste momente și vorbește cu ea. Există un motiv ce se află în spatele fiecărui comportament neadecvat.

            Pentru a construi o relație pozitivă cu elevii tăi, tot ce ai de făcut este să lași de la tine. Fii uman! Dacă există probleme cu care te confrunți, spune-le. Fii deschis! Fii emotiv! Dacă te-a deranjat un anumit comportament, fii sincer în legătura cu acesta. Fii tu însuți!

            Haide să considerăm că toate emoțiile sunt virale. Pentru că așa este. Dacă cineva țipă cu furie la tine, are efectul de a te face să fii calm? Nu. Chiar deloc. Este cu mult mai posibil să te facă și pe tine să te enervezi la rândul tău. Dacă cineva de lângă tine râde, ce e mai posibil: să-ți provoace bosumflare sau să te facă să râzi, la rândul tău? Cea de-a doua variantă, desigur. Dacă accepți că poți prelua o emoție la fel de ușor precum iei o răceală, atunci care este o tehnică mai bună de management al clasei: să fii mereu într-o dispoziție proastă sau să fii doamna Rază-de-soare? Răspunsul este evident.

Vorbește câte o persoană pe rând

 

          Această regulă este cu adevărat capitală. În această privință s-ar putea ca profesorii debutanți să ducă o luptă grea. Importanța sa este absolută, iar implementarea ei vine la pachet cu câteva reguli dificile și rapide, pe care trebuie să le urmezi regulat. Nu are niciun rost să urmezi reguli în mod simbolic, nici să le respecți pe jumătate. Dacă vrei să fii bun la ceva, trebuie să acționezi cu fermitate.

            Imaginează-ți că ești în fața unei grupe noi și ești pe punctul de a introduce o informație sclipitoare. Mai întâi, le împărtășești elevilor obiectivele lecției: ,,la sfârșitul acestei lecții..”, începi să înșiri acele activități pe care urmează să le desfășori cu ei...Dar înante să apuci să-ți termini introducerea, un tânăr din ultima bancă se întoarce spre colegul său și îi spune în șoaptă: ,,Ba maică-ta!”. Colegul nu-i răspunde și chiar ai putea să-ți continui discursul fără să mai existe vreo ,,infracțiune” ulterioară; și nici măcar n-a zis-o prea tare.

            Ce vei face in continuare?

a.     Mergi mai departe.

b.     Te oprești.

Dacă vei continua, le vei oferi tuturor celor din clasă o lecție pe care cu siguranță nu vrei să o învețe. Vei pune bazele anticipării că este în regulă ca ei să vorbească atunci când și tu faci același lucru. Aceasta este prima fisură minusculă a barajului, care va duce inevitabil, peste patru săptămâni, la tsunamiul clasei incontrolabile. Trebuie să-i atragi atenția asupra acestui lucru. Ți s-ar putea părea trivial. Ți s-ar putea părea un lucru minor. Dar acesta este momentul în care le faci cunoscut că ești serios în privința acestui aspect, că ești un profesor bun pentru ei. (Amintește-ți că îți dorești să fii un profesor bun pentru ei.)

Oprește-te! Aruncă o privire de profesor ușor stupefiat în direcția lui (vei deveni, în scurt timp, un maestru al ridicării ironice a sprâncenei), apoi exclamă calm: ,,Bine. Voi începe din nou.” Și o iei de la capăt.

      Acestă tehnică necesită nervi de oțel și tupeu cât Brazilia de mare, deoarece există o șansă destul de mare ca vreun elev să recunoască ceea ce faci și să exploateze această oportunitate tușind în mod intenționat sau întorcându-se spre colegul său, scoțând  orice pe gură, doar ca să te facă să o iei din nou de la început. Nu te panica. Este un simplu ritual de trecere. Încearcă să vadă cât de departe pot merge până vei claca. Pastrează-ți calmul absolut! Supranatural de calm! Făptașul vrea ca tu să te enervezi. Nu-i oferi satisfacție și ia-o de la capăt cu muuult calm. Pregătește-te să execuți acest balet ridicol de vreo patru sau cinci ori înainte ca grupa să priceapă mesajul. S-ar putea să fii nevoit să sacrifici o întreagă lecție pentru ca ei să înțeleagă unica lecție de pe urma căreia veți beneficia cu toții pe durata întregului an: că doamna sau domnul nu trebuie să fie întrerupt sau întreruptă când vorbește. Dar tu intră la oră convins că lucrurile vor decurge așa în cele din urmă.

Capacitatea de a gestiona o tranziție ușoară și fără probleme este una dintre cele mai importante abilități tehnice pe care orice profesor le deține. O tranziție apare în spațiul dintre o activitate și următoarea, iar când ești în stare să le faci fără întrerupere este, în mod simultan, mult mai dificil decât ți-ai fi imaginat și mult mai ușor decât pare la început.

      Gestionarea unei tranziții ușoare se bazează pe patru cunoștințe tehnice specializate:

1.     Să realizezi când este timpul să încetezi activitatea.

2.     Să insiști ca elevii să pună stilourile jos.

3.     Să insiști ca elevii să se uite la tine.

4.     Să faci pauză înainte de a vorbi.